Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj La Mănăstirea Pătroaia, cuvinte despre pustie

La Mănăstirea Pătroaia, cuvinte despre pustie

Un articol de: Dumitru Manolache - 17 Oct, 2014

A trăi cu inima arzând ca o candelă pentru Hristos într-o pustie din pustiul prezentului nu este un exerciţiu experimental, orgolios, de încercare a rezistenţei la izolare, ci direct unire cu Dumnezeu. Aceasta este lecţia pe care am învăţat-o vizitând Mănăstirea Pătroaia Deal, din Arhiepiscopia Târgoviştei, adevăr pe care cele trei călugăriţe care se nevoiesc aici îl mărturisesc prin glasul maicii stareţe Inochentia Costache. Dacă nu ar fi aşa, cu siguranţă nici viaţă aici nu ar fi, nici bucurie, nici altceva, ci numai, poate, disperare.

„ Ce pustiu ar fi spaţiul, dacă n-ar fi punctat de biserici!“, exclama odinioară Petre Ţuţea, pornit şi el cu inima dintr-un pustiu contemporan, „de pe calea omului, pe calea lui Dumnezeu“. Aceste cuvinte definesc, în modul cel mai sugestiv, „logica“ lucrării lui Dumnezeu care a rânduit a se înălţa biserică şi mănăstire la Pătroaia Deal, judeţul Dâmboviţa, în inima câmpiei ce se sprijină cu un umăr pe râul Argeş şi cu celălalt pe însăşi nesfârşita orizontală a ei. Şi a mai pus Ziditorul ceva în această lucrare: rugăciunile unui pustnic nevoitor în zonă, de pe la anul 1300, retras dintre cele ale lumii, spre a se uni, cu inima arzându-i ca o candelă, cu Însuşi Ziditorul lumii.

Doi artişti şi o dorinţă împlinită

Apoi, în 2008, au venit doi mari artişti, Silvia Elena Radu şi Vasile Gorduz, să ctitorească, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit al Târgoviştei, dr. Nifon Mihăiţă, în inima pustiului de aici, pe terenul donat de primarul Dumitru Giurescu, aşezământ monahal. Dorinţă împlinită de a perpetua amintirea unui schit cu vreo 3.000 de vieţuitori, care a funcţionat la Pătroaia Vale, în apropiere, între 1745 şi 1863, după care a fost desfiinţat de secularizarea lui Cuza. Pe la 1750, Mitropolitul Neofit Cretanul înfiinţase în acest aşezământ prima şcoală sătească din Ţara Românească. În ea învăţau copiii carte în trei limbi: slavonă, latină şi slavă. Şi, pe 23 septembrie 2012, Înaltpreasfinţitul Părinte Nifon a binecuvântat deschiderea mănăstirii, cu cele trei hramuri ale sale, „Izvorul Tămăduirii“, „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ şi „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir“, şi a instalat-o stareţă pe maica Inochentia Costache.

Unirea minţii cu Dumnezeu

Când am ajuns la Pătroaia Deal, o toamnă blândă mângâia întinsul. Sfori argintii de păianjen împleteau văzduhul. Doar drumul care ducea spre mănăstire, apărat de tufe cu măceşe aprinse, strălucea înghesuit între brazdele negre de pământ arat ale pustiului. Şi când, dintr-o dată, ne-a apărut în cale silueta mănăstirii, gândul ne-a migrat spre vorbele lui Ţuţea.

O linişte aparte, ca o respirare tainică, acoperea totul

Am intrat în biserica proaspăt pictată, unde ne-am închinat şi ne-am plecat capetele în faţa icoanelor şi ale chipurilor Sfinţilor noştri Brâncoveni, zugrăvite în pronaos. Apoi, ne-am retras în paraclisul de vară, unde am discutat cu maica stareţă Inochentia.

„În 1979 am intrat în Mănăstirea Techirghiol, unde am rămas până în 2011. Acolo am fost călugărită. Din motive binecuvântate, după plecarea la Domnul a părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul meu, am ajuns aici. Am trecut şi printr-o mănăstire din Grecia, unde am învăţat muzica psaltică şi pictura bizantină, apoi prin Germania, pentru cursurile de doctorat, după care m-am întors în ţară, am făcut masteratul şi doctoratul la Constanţa. Pe 23 septembrie 2012, am fost instalată stareţă aici. Obştea noastră este alcătuită din doar trei maici, iar duhovnic ne este părintele Dorotei. De multe ori, simt duhul vremurilor trecute. Când am vreo frământare sufletească, îl rog pe acel tainic monah, care s-a nevoit în aceste locuri pe vremuri şi a trecut prin ispite ca şi noi, să mă ajute să duc mai departe ceea ce am început. Trăim aici ca într-o pustie. Călugărul, dacă nu se duce în pustie, nu e călugăr! El trebuie să fie cât mai aproape de Dumnezeu. Să vorbească tot timpul cu El, ca mintea să nu i se târască pe pământ. Ci să se unească, pe verticală, cu Dumnezeu, ca să existe suflul rugăciunii în orice moment, cum ne povăţuia părintele Arsenie Papacioc, bunul şi nepreţuitul meu duhovnic“, ne mărturiseşte maica stareţă.

Ascultând-o şi privindu-i chipul pe care o lacrimă se topea încet-încet pe obraz înţelegem şi noi că dacă nu este unire cu Dumnezeu inima se pustieşte.

Din priceperea lucrării inimii

Am rugat-o pe maica stareţă să ne adâncească mai mult priceperea lucrării inimii care se poate pustii, iar cuvioşia sa ne-a povestit despre părintele Arsenie Papacioc: „Când am intrat în mănăstire era iarnă. Părinţii nu prea au fost de acord cu hotărârea mea. Dar eu le-am spus că dacă nu mă lasă să plec, de Crăciun mă vor înmormânta! Simţeam că-mi arde inima… În vară fusesem de hram la Techirghiol. Atunci, o maică a întrebat-o pe stareţă cine sunt eu şi i-a spus acesteia că simte că mie mi se aprinsese candela călugăriei în piept. În ziua în care venisem de la Reşiţa pentru a intra în mănăstire, părintele Arsenie se afla pe prispă şi privea cum ninge. Văzându-mi ghetele murdare, mi-a zis: «Tată, vino să-ţi curăţ ghetele, să nu te vadă maica stareţă cu ele murdare!». Acest gest a fost pentru mine, o copilă, de nedescris... M-a strâns la pieptul lui, m-a sărutat pe frunte şi mi-a zis: «Bine ai venit, tată, în casa îngerilor. În Grădina Maicii Domnului!»… Când mergeam la cuvioşia sa la spovedanie, săream în sus de bucurie. Eram aşa de fericită! Îi spuneam şi ce nu făceam, atât îmi era de apropiat. Îmi cunoştea tot sufletul. A ştiut să ne dea tuturor la momentul oportun sfaturi, pentru a nu cădea şi pentru a ni se deschide sufletul. Dacă sufletul este deschis, în fiecare clipă trăim câte o minune. Dar ca să-ţi deschizi sufletul, trebuie să te spovedeşti sincer, cât mai des, unui singur duhovnic. Şi cât mai aproape de Sfânta Liturghie. Pentru că sufletul cu cât stă mai mult în rugăciune, cu atât este mai aproape de Dumnezeu. Cum spunea părintele Arsenie: «Un suspin poate fi o rugăciune»“…

O tăcere s-a aşezat între noi după aceste vorbe, ca prelungirea unui gând nerostit. „Un suspin poate fi o rugăciune“ este taină în sine. Taina focului din candela din piept care, dacă i se adaugă  ascultarea şi răbdarea - cum mărturiseşte şi părintele duhovnic al obştei, Dorotei Tănase -, face ca pustia din pustiul prezentului să nu mai poată fi doar un exerciţiu orgolios, o încercare de a rezista la izolare, ci direct unire cu Dumnezeu. Acest adevăr este răspunsul nenumăratelor noastre întrebări pe care ni le punem, cercând şi noi, rătăciţii, să ne prefacem, zilnic, pustiul în care trăim într-o pustie a inimii.