Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Lăcaşul „de la curte“ al Ionăşenilor

Lăcaşul „de la curte“ al Ionăşenilor

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 28 Feb, 2014

La Ionăşeni (judeţul Botoşani), timpul pare că s-a îmbrăcat în straie de lemn, ca să ţină în loc, neatins, duhul aşezării. Casă i-a devenit bisericuţa „de la curte“, odinioară schit de călugări, apoi, pe rând, biserică boierească şi lăcaş al parohiei. Un loc în care istoria nu încetează a se scrie.

Ionăşenii, mândra moşie de altădată a boierilor Balş, cunoscuţi dregători la curtea Moldovei, au intrat astăzi într-un nemeritat anonimat. Situat într-o margine îndepărtată a Botoşanilor, fără căi de acces adaptate timpului în care trăim, satul rămâne o destinaţie în care poţi ajunge doar printr-un joc al întâmplării.

Mai întâi străbaţi pădurea Cozancei, pe un drum deasupra căruia crengile copacilor se adună într-o îmbrăţişare, de parcă ar dori să aşeze pe creştetul drumeţilor ce se nimeresc să treacă o blândă binecuvântare. Calea şerpuieşte prin codri seculari, zvârcolindu-se la răspântii, scoţând în faţă, pe neaşteptate, cotituri înfricoşătoare. Curând, perdeaua deasă se subţiază. O casă, azi neînsufleţită, semn plăpând al unei lumi ce va fi fost, cade ca un accent grav în simfonia de tonuri şi culori cu care natura se joacă primprejur. Păduri ceva mai tinere învelesc de-acum cocoaşele dealurilor. Se vede şi codrul Ionăşenilor, iar dincolo de el, satul marilor dregători domneşti din familia Balş.

Uitat în praful unei toamne târzii, cu drumuri ce amintesc de vremuri demult trecute, Ionăşenii se înfăţişează ca un tărâm necucerit de modernism. Uliţe stricate, cu glodurile uscate diform de stihiile ce-au dat năvală, dinspre codri, case albe, mici, cu acareturi modeste şi-o linişte aproape nefirească. În mijlocul aşezării, fosta livadă a boierului Balş oblăduieşte, de veacuri, mândria satului: biserica de lemn.

Adevăr şi legendă

De la drum, o cărăruşă se strecoară printre pomi, spre inima livezii. Bisericuţa, dreaptă, şade pe o zdravănă temelie din lespezi de râu. Ferită vederii de cazemata merilor ce-o împresoară, pare coborâtă acolo taman din cartea de istorie. Nici nu e de mirare că a adunat în juru-i sumedenie de legende. Una dintre cele mai frumoase, publicată de elevul Mihai Puşcaşu în „Revista Şcolilor Normale“ din Iaşi, din aprilie 1943, spune că întemeietorul satului şi al bisericuţei e un anume Ionaş, flăcău aprig, de neam boieresc. În vremea sa, strămoşii sătenilor de azi ar fi trăit într-un loc numit Ţintirim. Într-o duminică, în timp ce Ionaş se afla la horă, în satul vecin, tătarii au trecut codrii Cozancei şi au ras de pe faţa pământului Ţintirimul. Ionaş şi-a găsit tatăl rănit şi l-a încredinţat că va reface satul într-o poiană din apropiere, la loc retras de pericolul năvălitorilor. Aşa s-ar fi înfiripat aşezarea de la Ionăşeni, cu bisericuţă cu tot, luând numele vrednicului fecior.

Dar legendele pleacă întotdeauna de la o fărâmă de adevăr. Potrivit documentelor istorice, anul 1234, descifrat pe o lespede de piatră dinăuntru, este considerat momentul în care a existat pe acest loc prima bisericuţă de lemn. Apoi, prin veacul al XVII-lea, ar fi fost pusă temelia actualei biserici. La început schit de călugări, întemeiat de Ionaş Balş, el însuşi lepădând haina boieriei pentru cea a călugăriei, lăcaşul a devenit la 1756 biserică de parohie, servind celor 70 de locuitori ce se aciuaseră în jurul schitului, venind din locul numit Ţintirim. „La 1756, boierul Constantin Balş a zidit schitul Cozancea şi i-a mutat acolo pe călugări. Zece ani mai târziu, boierul a ridicat o biserică nouă, de zid. Cea de lemn a rămas doar pentru nevoile curţii. I-a şi rămas numele «bisericuţa de la curte». Se făceau slujbe de hram, la Sfântul Dumitru, şi de Bobotează, iar boierul făcea câte un praznic la care chema toată suflarea“, povesteşte părintele Vasile Micu, parohul de la Ionăşeni, în timp ce străbatem livada să ajungem la biserică. Alăturea, îmi spune părintele, era conacul boieresc, dărâmat în totalitate în perioada comunistă.

Ultimii protectori din familia Balş

Pe 18 ianuarie 1827, aşa cum arată o inscripţie din altar, bisericuţa a fost resfinţită, după ce a suferit o prefacere integrală, pe cheltuiala spătarului Vasile Balş. Atunci s-a schimbat draniţa de pe acoperiş, s-a făcut subzidire, lăcaşul fiind aşezat pe temelie de piatră, pardoseala din interior a fost podită, punându-se cărămidă pe cant (vizibilă şi azi), pereţii de interior au fost tencuiţi, iar catapeteasma a fost înlocuită.

În pronaosul bisericii poate fi văzută şi acum piatra de mormânt a unor urmaşi ai familiei protectoare a Ionăşenilor, inscripţionată cu litere chirilice: „Supt această pieatră odihneşte adormitul robul lui d(u)mnezeu marele agă Grigori Balş, fiiul săviarşiatului din vieaţă vornicului Vasiali Balş, care se afla în viarstă de 32 de ani. Şi s-au săviarşiat la 1839, april 25“.

Stilul arhitectural şi podoabele de interior

Biserica de lemn cu hramul „Sfântul Dumitru“ de la Ionăşeni - Truşeşti este construită din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în cheotori netede“ şi aşezate pe temelie de lespezi de piatră. Acoperişul este de draniţă. La interior, bârnele s-au tencuit în 1827, când lăcaşul a fost reparat radical. Pereţii, albi ca laptele, dau acea notă de căldură şi intimitate micii biserici, de parcă ai intra în atmosfera vechilor căsuţe ţărăneşti. Cu excepţia pietrei de pe mormântul boierilor Balş, înăuntru nu se mai păstrează nimic. Nici urmă de mobilier sau de icoane. Dar catapeteasma, splendid pictată, te ia pe tine, trăitor în veacul al XXI-lea, şi te duce înapoi în timp, într-un trecut în care omul găsea zăbavă pentru cele ale sufletului. Coloritul cald, uşile împărăteşti de proporţii miniaturale, totul exprimă migală, gingăşie, răbdare. Iar timpul - foarte curios - nu a lăsat urme prea grave pe registrele pictate. De vădită influenţă rusească, pictura relevă o tehnică de execuţie de excepţie. Potrivit prof. D. Constantinescu, cel care a publicat un amplu studiu privind bisericuţa de lemn din Ionăşeni în revista oficială a Arhiepiscopiei Iaşilor şi a Episcopiei Romanului şi Huşilor, din septembrie 1968, zugrăveala catapetesmei, „lucrată în peniţă şi culori vegetale“, „este din a doua parte a secolului al XVII-lea, deci de la primul ctitor, reînnoită în secolul al XVIII-lea şi cu câteva adaosuri (în registrul de sub icoanele împărăteşti) din secolul al XIX-lea“.

O existenţă zbuciumată

„Aicea, spun bătrânii, când au venit ruşii, în al Doilea Război Mondial, au devastat cu totul bisericuţa. Până şi mormântul Balşilor l-au răscolit şi au împrăştiat osemintele“, spune părintele Micu. Despre acest episod trist, povesteşte, în studiul său, şi prof. D. Constantinescu. „La 20 iulie 1945 am cercetat biserica «de la curte», pe care am găsit-o prădată. N-a fost cruţată nici gropniţa ctitorilor, ale căror oseminte au fost răvăşite şi aruncate în tinda bisericii. O mână pioasă a adunat cărţile de rugăciuni împrăştiate în grădina curţii, ducându-le la bisericuţa cimitirului…“

Dar drama bisericii de lemn a boierilor Balş avea să continue. În plin regim comunist a fost transformată în magazie. „Slujbe regulate s-au ţinut aici până în 1776, când s-a zidit biserica din cimitir. Pe timpul comuniştilor, biserica asta a fost folosită şi ca magazie, mai ales când se făceau întovărăşirile. A fost dezastru…“, spune cu amărăciune pr. Vasile Micu.

Puternic deteriorat şi devastat în urma războiului, lăcaşul a fost readus la lumină în 1970, când preotul de atunci a făcut ultimele reparaţii majore. „Atunci s-a pus draniţă nouă, paratrăsnet, s-au făcut reparaţii, pentru că era într-o stare precară“, explică parohul de la Ionăşeni.

Un punct nodal pe harta turistică a Botoşanilor

Astăzi, biserica de la Ionăşeni este unul dintre cele mai reprezentative monumente ale artei lemnului din judeţul Botoşani. Dar, din păcate, insuficient cunoscut. „Turişti mai vin, dar foarte puţini, din cauza infrastructurii proaste“, spune părintele Micu.
Venit în satul boierilor Balş încă din 1992, din Banatul de baştină, părintele Vasile Micu a strâns de peste tot informaţii despre bisericuţa Ionăşenilor, înmagazinându-le în suflet şi în minte. Apoi, s-a îngrijit de ea cum a putut mai bine, în lipsa totală a unui ajutor dinspre autorităţi. „Am căutat să o întreţin după cum am putut şi eu. Acum ar mai fi nevoie de o refacere a tencuielii pe interior, de înlocuit draniţa. Cum o să pot, o să o repar; n-o pot lăsa aşa. Dacă apelez la primărie sau la autorităţi, îs păţit - nu-mi dă nimeni nimic. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fac eu. Gândul meu este să amenajez aici un mic muzeu, cu cioburile de ceramică descoperite la Ţintirim, cu obiectele de artă populară pe care le-am strâns deja“, spune optimist părintele Vasile Micu.
După dragul cu care mi-a vorbit de lăcaş, după felul în care aproape că mângâie fiecare colţ al bisericuţei, am credinţa că în scurtă vreme la dârza biserică a dregătorilor Bălşeşti părintele va pune pe picioare muzeul mult visat. Şi-atunci, istoria atât de frumoasă a acestei aşezări va fi pusă la adăpost, aşteptând să fie cercetată şi de generaţiile ce vor veni.