Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Mama Cleopatra Buzoianu din Titcov

Mama Cleopatra Buzoianu din Titcov

Un articol de: Dumitru Manolache - 19 Iul, 2019

Pe măsură ce înaintezi în vârstă, îți dai seama că nu există răspunsuri, ci numai povești. Nici părul cărunt, nici ridurile, nici simțământul că timpul a ostenit, nici slăbiciunea trupului nu te marchează cum o face indiferența sufletului. Abia la bătrânețe îți dai seama cu nu ești decât un jurnal al întregii tale vieți. Și, dacă sufletul nu-ți este indiferent, povestea va curge mai departe. Ca Dunărea. Ca cerul. Așa cum curge și viața mamei Cleopatra Buzoianu din Titcov, județul Brăila, un sat din fabuloasa Insulă Mare a Brăilei.

O ploaie zăgăduită aproape o lună între zidurile cenușii ale unor nori forță deodată porțile crenelate ale cerului și se năpusti cu bulbuci și bucăți îîncinse” de gheață peste casa mamei Cleopatra Buzoianu din Titcov. Un sat fantastic de pe buza Dunării vechi (brațul Măcin), din Insula Mare a Brăilei, care, atunci când plouă, mai ales, miroase a izmă sălbatică și a mâl scormonit de crapi uriași. Aici, pe un gurgui, stă înfiptă gospodăria bătrânei, cu creștetul acoperit cu frunze de viță, laptele câinelui și rogoz, să nu-i pătrundă apa în povești. Soțul, Gheorghe Buzoianu, s-a mutat la Domnul în urmă cu vreo trei sau patru ani, căci nu se mai știe exact, lăsând-o în urmă pe ea, Cleopatra lui Ion Pârvu, un oier bătrân scoborât din munții Buzăului cu oile în Baltă, să „curgă” mai departe. Adică să nu mai caute răspunsuri, ci doar să continue povestea unei vieți, unei lumi de apă, dintre ape, ce se pregătește și ea să curgă, să se facă poveste. Căci, aici, toate curg și se fac poveste.

Lumea de altădată

„Am 88 de ani, un băiat, Ion, care locuiește în sat, o fată, Maria, la Brăila, trei nepoți și o nepoată. Eu m-am născut aici. Tata, Ion Pârvu, era de undeva din munții Buzăului. A venit la Titcov, sau Muguroaia, cum se numea satul în vechime, după mugurii pe care îi pășteau oile lor primăvara. Mama, Maria, era din sat. Acum sunt pensionară de la colectiv. Demult, pe aici erau ape mari și animale multe. Tata avea vreo 500 de oi, 25 de vaci și vreo 30 de porci. Era liber pe balta asta. Era pește foarte mult pe vremea aceea, crap mare cât masa, caracudă, era brânză multă, lapte. Când vinea apa mare, treceam animalele dincolo de Dunăre cu barca, la Peceneaga. Primăvara fluviul spăla casele până pe la jumătate, țipa lumea că veneau niște valuri mari, iar tata sărea în ajutor, că avea barcă încăpătoare, și-i aducea pe oameni aici unde este casa noastră, pentru că era terenul mai sus. Într-o zi mergeam cu sacii de frunze la cârlani, la Brezoiasa, și ne-a apucat furtuna. Eram împreună cu o femeie și gata-gata să ne înecăm cu barcă cu tot. Ne dădeau valurile de colo-colo și ne luau sacii cu frunze. Atunci a sărit lumea și ne-a scos din fluviu. Apoi colectivul a năruit aproape totul. Când am ieșit la pensie, mi-au dat 5 lei! Și ce bine îmi părea! Aveau banii valoare atunci”, ne povestește mama Cleopatra privind fix într-un punct de pe peretele văruit al camerei în care ne primise.

Veniserăm cu părintele George Postolache, de la Frecăței, să o cunoaștem și să-i ascultăm poveștile. O ploaie diluviană ne-a împins în odaia țărănească, unde covoarele, fotografiile, mobila musteau de amintiri și miroseau amestecat a leuștean uscat și mucegai.

„Mie mi-a plăcut cel mai mult să muncesc, să țes. Tot ce vedeți aici le-am făcut la lumina lămpii. Stăteam până la 12 noaptea la război. Acum e lumină electrică și nu văd! Am avut lucruri multe, dar am mai dat din ele la cei săraci. Mi-a plăcut și să dansez, dă n-aveai treabă! Veneau niște băieți pe aici de la Frecăței, de la Agaua... Dar pe vremea tinereții mele erau dansurile mai așezate, nu ca acuși. Dansa lumea horă, sârbă. Era frumos. Ce, acuma sunt dansuri, bre? Nu stau toată ziua. Uite, azi am săpat o bucată bună de pământ în grădină. Dar nu prea se mai face nimic. Înainte, se găseau de toate. Acum, când mănânci o bucată de brânză, zici că muști din sare. Asta-i brânză? Păi făcea mama niște brânză...Veneau negustori din Brăila cu barca și luau putini întregi!”, ne mai spune bătrâna.

De când cu biserica

În Titcov, până în anii '90, nu a existat biserică. Ca să se cunune, oamenii treceau cu nunta peste Dunăre la Peceneaga cu barca, cu bacuâ, cu muzica după ei. Mama Cleopatra retrăiește fiecare din aceste evenimente. Își amintește, de pildă, cum într-o iarnă, demult, Dunărea era înghețată, iar în sat murise o persoană. Oamenii l-au chemat pe părintele Oancea de la Peceneaga să vină să facă ce trebuia făcut mortului. Temându-se de Dunăre, părintele a spus că merge, dar numai într-o barcă. Oamenii au găsit una, au aruncat niște paie în ea, l-au urcat pe preot și au început să o tragă pe gheață. După slujbă, l-au trecut cu aceeași barcă pe malul celălalt. Părintele i-a binecuvântat, mulțumindu-le pentru efort. Dar abia atunci a aflat că barca nu avea fund. Era numai un schelet...

„Acum, când avem biserică, este foarte bine. Avem și un preot bun. Țin post, așa cum am ținut dintotdeauna. Soțul meu a muncit până a murit. La 92 de ani cosea la iarbă. A fost și paraclisier la biserică. Noi am donat terenul pe care este ridicată. A venit lumea și ne-a rugat să-l dăm, și l-am dat.

Când s-a zidit temelia, bărbatu-meu se ducea acolo, îngenunchia, și se ruga lângă ea. Tot atunci, la început, a murit și un unchi de-al meu. Îl chema Mihai. L-am dus acolo, l-am pus pe temelia bisericii și i-a făcut slujba părintele Viorel, care era pe vremea aceea preot aici. Cei de seama mea au murit aproape toți. Când eram copilă, l-am văzut și pe Terente. Era cam hoț! N-am avut de-a face cu el, dar l-am văzut prin sat. Avea și mama un frate, Niculae, care se înhăitase cu unul din Peceneaga și spărgeau bănci. Fura bani. Într-o zi l-au prins în fapt și l-au împușcat în piept”, ne mai spune mama Cleopatra, cu regretul unui timp fără timp, încremenit în colțul gurii.

Lumea de astăzi din Titcov s-a schimbat mult. Bătrâna se uită la televizor, dar nu îi place ce vede. „Numai măgării, măgării!” Mai citește câte o revistă, câte o carte de rugăciuni. Își dorește sănătate sau moartea. „Le-am zis să-mi ducă sicriul în grădină. Mă găsește moartea pe acolo, pac în el și du-te pa-pa la odihnă!”, ne mai spune bătrâna, care are permanent în buzunarul șorțului câteva bomboane pe care le împarte cu cei cu care se întâlnește. De aceea, unii îi mai zic „Mamaia Bombonica”. Iarna pleacă la fată, la Brăila, și se întoarce primăvara în sat, la casa ei dintre ape, ca să curgă și ea cu gândul la lumea ce se preface în poveste. În povestea ei, copila care înota prin noroi „în opinci făcute de tata, ca niște pantofi”. În lumea lor de poveste, a titcovenilor, fără Salvare și fără medic; cu prețuri duble la zahăr, ulei și pâine, deși în Baltă se cultivă mari suprafețe cu grâu; a celor vreo 27 de copii din sat, care învață simultan; a satului însuși, cu cele 100 de case locuite de cam tot atâția bătrâni, care nu vor să se retragă încă din poveste. Și a celor 40 de familii tinere care au plecat în Calabria, unde au întemeiat o parohie românească.

Mama Cleopatra se va întoarce mereu la Titcov să continuie „să curgă”. Ca Dunărea. Ca cerul...