Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Mănăstirea cu trei altare din Ţinutul Zimbrului

Mănăstirea cu trei altare din Ţinutul Zimbrului

Un articol de: Raluca Brodner - 24 Apr, 2010

"Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise", acestea au fost cuvintele din Geneză (capitolul 2.8) care mi-au sunat în minte de îndată ce am văzut Văratecul. Situată într-o poiană subcarpatică, înconjurată de dealuri, aici au poposit dintotdeauna scriitori, poeţi, oameni de cultură, dar şi distinşi oaspeţi străini. La fel ca şi cele aproximativ 450 de maici care vieţuiesc la Mănăstirea Văratec, vizitatorii se bucură de atmosfera favorabilă odihnei, meditaţiei şi muncii creatoare.

"Copii, mai este mult până la mănăstire?"

"Până unde?"

"Văratecul e departe?"

"Nu. După curba asta este aşa, ca o pădure. Şi de acolo mergeţi tot înainte"

Pesemne Mădălina şi Bianca, două copile surori pe care le-am întâlnit în drumul meu, au vrut să mă încurajeze. La fel ca şi panoul din staţia Văratec, care indica pentru comuna Agapia 4 km. Pe jos, mi s-au părut a fi mai mulţi, însă deloc obositori. O bucată de drum am mers cu cele două surori, de cinci, respectiv şapte ani. Două frumuseţi copilăreşti, cu ochii identici, ca murele coapte vara. Casa la care s-au oprit micuţele, nu foarte mare, însă îngrijită, chiar dichisită, era asemenea tuturor locuinţelor construite de o parte şi de alta a drumului. Gospodari nemţenii! Şi ospitalieri. Ca în orice sat din ţară, şi aici ai senzaţia că eşti acasă. Oamenii răspund la salut sau dau bineţe oricărui străin.

"...Auzi mândra glăsuire a pădurii de argint"

Am lăsat satul şi oamenii lui în urmă. A urmat o porţiune de drum în plin câmp. La un moment dat, am dat de un chioşc din lemn. Din interiorul lui izvora apă curată - bucuria călătorului -, loc amenajat de o anume Maria Bălţătescu şi copiii ei.

"...Auzi mândra glăsuire a pădurii de argint", Mihai Eminescu. Cu aceste cuvinte în minte, scrise la izvor pe o placă de marmură, am înmulţit mai cu spor paşii. Drept înainte se vedea pădurea. Cea de argint. După cum aveam să aflu, acei brazi nu erau deloc străini de pasul hoinar al marelui nostru poet. Aici, Eminescu şi-a găsit inspiraţia, şi-a alinat dorurile, s-a bucurat de frumuseţile locului ca un om, înainte de toate.

Vânt. Picuri de ploaie. Răscruce de drumuri. În dreapta, Agapia. Înainte, Văratecul. Şi la răscruce, asemenea unui străjer, o maică bătrână îşi căuta de drum. Înveşmântată în rasa neagră, cu poalele fluturate de vânt, a trecut pe lângă mine privindu-mă: "Adevărat a înviat!"

Pârâiaşe pe sub podeţe ba pe o parte, ba pe alta. Popasuri turistice, pensiuni, maşini, turişti. Cu toate acestea, linişte. Aer bun de tras în plămâni. Şi drum lin.

Biserica "Adormirea Maicii Domnului". Rugăciune

Fără veste am intrat în sătucul maicilor. O a doua răscruce, altă măicuţă. Cu cât înaintam, zidurile de la intrarea în Mănăstirea Văratec păreau mai albe. Cu cer senin deasupra, gând bun şi inimă veselă, plină de cântecul păsărilor, am pătruns dincolo de ziduri. Câtă frumuseţe! Nu ştiam ce să privesc mai întâi. Biserica, chipurile maicilor, florile sau verdeaţa intens colorată - semn că şi ele se bucură de sfinţenia locului.

Când am intrat în Biserica "Adormirea Maicii Domnului", am avut senzaţia unei regăsiri. Locul mi s-a părut cunoscut, aproape identic cu cel păstrat în amintire, când, la o vârstă fragedă, am păşit pentru prima dată în faţa altarului, de mână cu părinţii. Aveam aceeaşi vârstă cu Tudor, năzdrăvanul plin de energie care zburda în pridvorul bisericii şi care, într-o pauză de zbânţuială, a găsit potrivit să-şi corecteze mama, care scria un pomelnic: "Vezi că ai făcut un i mai mic. Fă-l şi pe el mai mare, ca ceilalţi."

La ora prânzului erau doar câţiva oameni, cei mai mulţi preocupaţi să facă fotografii. Odată ajunşi în faţa altarului, îngenuncheau sub icoana Maicii Domnului. În lumina candelelor, feţele sfinţilor se vedeau blajine. Crinii albi, prinşi în buchete mari, răspândeau mirosuri plăcute, mai tari în combinaţie cu izurile de mir.

"Ziua în care am venit la mănăstire a fost o minune"

La 28 de ani, s-a călugărit. Şi a ales Mănăstirea Văratec. A bătut cale lungă până să ajungă aici. Venită de la Bucureşti, pentru maica Elefteria aşezământul monahal a reprezentat locul unde a simţit liniştea, mulţumirea sufletească. Chemarea. Din 1992, de când a încheiat socotelile cu toate cele ale lumii, viaţa măicuţei s-a depănat ca firul unui ghem de lână, ţinut în mâini de Dumnezeu.

"Aici este cel mai bine", spunea monahia şi continua: "A fost o chemare de la Dumnezeu". O chemare mult mai puternică decât cea pe care o are un dascăl, meserie îmbrăţişată şi de maica Elefteria. A fost profesor de biologie. Unul bun, cu drag pentru meserie şi pentru elevii săi. Cu toate acestea, taina cea mare a sufletului nu i-o ştia nimeni. Totul a venit de la sine. Mereu simţea să meargă la biserică. Pelerinajele au ajutat-o să cunoască mai bine lumea mănăstirii. Însă nu s-a gândit o clipă că ar putea deveni maică. Fără să-şi dea seama, au trecut aproape două decenii de când poartă haina monahală şi a mărturisit: "Ziua în care am venit la mănăstire a fost o minune pentru mine. Este una dintre cele mai dragi amintiri. A pleca din lume pe acest drum nu este foarte uşor, mai ales dacă ai un serviciu. Era greu pe atunci să pleci din învăţământ, să laşi un loc gol. A trebuit să găsesc un motiv. Mulţi nu înţeleg, consideră o habotnicie, o nebunie chiar, un asemenea gest. Am reuşit să îmi rezolv toate problemele, totul a mers şnur. Astfel am putut merge pe drumul pe care mi l-am dorit şi pe care l-am ales."

Cea mai mare lipsă pe care o resimte maica Elefteria? "Viaţa aceasta este o permanentă căutare. O ascensiune spre apropiere de Dumnezeu. Spre rugăciune mai multă. Spre smerenie. Spre tot ce ţine de viaţa de dincolo. Cred că aceasta este singura luptă pe care o avem în această viaţă. Sunt toate îndeplinite. Dumnezeu ne dă atunci când trebuie. Dumnezeu niciodată nu te lasă. Nu te părăseşte. În încercările cele mai grele Îşi întinde mâna", a conchis călugăriţa.

Tanti Sofica, despre maica Nazaria, străbunica de 115 ani

Încet, încet oamenii se adunau tot mai mulţi în lăcaşul de rugăciune. Urmele trecerii lor erau lumânările aprinse, galbene ca floricele de primăvară înflorite în curtea mănăstirii. Din pridvorul unei chilii, o maică bătrână privea cu ochi buni la spectacolul care i se derula în faţa ochilor. Când

m-am apropiat de gard, s-a făcut nevăzută, în spatele uşii proaspăt vopsite. O vreme, am rătăcit prin sătucul cu chilii, toate la fel de curate, modeste şi tăcute. Până şi pietrele din drum păreau aranjate, fiecare cu locul său potrivit. Pe una din uliţe m-am întâlnit cu tanti Sofica. Îşi sprijinea bătrâneţea celor 78 de ani într-un băţ subţire din lemn lucios. Bunica, o obişnuită a locului, îşi făcea drum spre maica Ana, cea care se pricepea să facă lumânări.

"Cunoaşteţi bine mănăstirea şi maicile de aici?", am întrebat, în timp ce bătătoream pământul umed în care bunica lăsa urme înflorate de gumari.

"Cum să nu cunosc, dacă eu aici am copilărit. Stau aproape, la câteva case", a răspuns bătrâna Sofica.

Ca şi cum ne cunoşteam de-o viaţă, am început să vorbim. Femeia a povestit de bunica mamei ei, care a trăit 115 ani şi "a fost maică în mănăstire. De la 13 ani, ea ajuta la mănăstire. Străbunicul meu aducea marfă la stăreţie şi străbunica a vrut să se ducă cu el. S-au căsătorit şi au făcut 16 copii. Care s-au însurat, care au murit... Mulţi au murit, că erau boli pe atunci. A trăit mama luâ mama mea şi care au mai fost. La bătrâneţe, străbunica a venit la mănăstire. A făcut ascultare şi s-a călugărit. Maica Nazaria o chema. A trăit 115 ani şi, uite, a avut cine să o pomenească pe urmă destul. Eu am 7 copii în viaţă şi 14 nepoţi. Ce să facem, mergem tot aşa, înainte, cu Dumnezeu Bunuţul."

Biserica "Schimbarea la Faţă". Paharul cu apă

După ce m-am despărţit de tanti Sofica, m-am îndreptat spre cea de-a doua biserică a mănăstirii, cu hramul "Schimbarea la Faţă". Aşezată în afara zidurilor care împrejmuiau cea dintâi biserică, aceasta era înconjurată din toate părţile de chilii. În jur, nici o maică. Doar câţiva oameni care

s-au risipit repede când au găsit uşa bisericii închisă.

În cimitir era forfotă. Sutane negre îngrijeau pământul de sub crucile albe, din piatră. Fie că plantau flori, pliveau sau cădeau mormintele surorilor trecute în lumea drepţilor, măicuţele îşi căutau de lucru, asemenea unui roi de albine.

Locurile de veci erau atât de bine îngrijite, încât sentimentul că te afli într-un cimitir dispărea pe loc. Impresia era aceea a prezenţei într-o grădină imensă, plină cu flori şi cruci albe, unde teama nu avea ce să caute. Cel puţin, maicilor sigur nu le era teamă, mai ales că micuţele lor chilii, cu muşcate în geam, erau gard în gard cu cimitirul. Spre exemplu, maicile Emilia şi Eftimia locuiesc de o viaţă aproape de locurile de veci ale răposatelor şi nu le-a fost teamă vreodată.

Sub bolta de viţă-de-vie, care aştepta primăvara să-i împodobească lujerii cu frunze, maica Emilia spăla. La cei 84 de ani ai săi, bătrâna mai avea încă puterea să albească rufele înmuiate într-un lighean de tablă. Uşor adusă de spate, m-a privit cu atâta bunătate, de parcă m-ar fi cunoscut. Nu a vorbit mult. S-a mulţumit doar să privească, cu bucurie şi recunoştinţă, că m-am oprit să o salut. Maica Eftimia, mult mai tânăra, dar la fel de blândă, s-a oferit să mă ospăteze. Am refuzat politicos - mâncasem deja - şi am cerut, în schimb, un pahar cu apă. Mi l-a adus aburit, rece, cu apă bună şi dulce. Gustul licorii care izvora din apropierea altarului "Schimbarea la Faţă". Gustul vieţii.

Biserica "Sfântul Ioan Botezătorul". Maica Mihaela

Drumul prin satul de chilii l-am străbătut lesne. Din când în când, câte o măicuţă ieşea pe la poartă, cu treabă. Altele lucrau pământul în grădini. Din unele curţi se auzeau foarfecele de curăţat care tăiau cu spor mlădiţele uscate. O căruţă cu cai, o maşină, două trei, un bătrân şi o bătrână, cu plase în mâini, veniţi în vizită. Miros de fum. Iarbă verde. Cer senin. Flori pitice la margine de drum. Cu cât mă apropiam mai mult de Biserica "Sfântul Ioan Botezătorul", în curţi şi grădini, magnoliile erau tot mai dese.

"Spre Veronica Micle", arăta săgeata unui indicător. Am urcat o colină, mai pântecoasă decât aceea pe care era aşezată cea de-a doua biserică, şi mi s-a dezvăluit o minune în faţa ochilor. "Cu adevărat frumoasă această biserică", mi-am spus în gând, ca răspuns la aprecierile unei femei cu care am călătorit pe distanţa Târgu-Neamţ - Văratec.

În curtea bisericii, Veronica Micle îşi odihnea somnul de veci. Pe crucea sa, în care era sculptat un copil trist, ce-şi ştergea o lacrimă, era scris: "Şi pulbere, ţărână de tine se alege,/ Căci asta e-a lumii nestrămutată lege./ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va rămânea." Veronica Micle. 4. VIII. 1889.

Dintr-o grădină apropiată bisericii, o maică cernea pământ cu o sită mare şi grea. Stătea ghemuită deasupra unei movile de pământ, cu faţa jumătate acoperită de o broboadă cernită. Ochelarii cu lentile mari îi ascundeau ochii, pe care îi ridica arareori să mă privească.

Vorbea puţin şi cumpătat. Răspundea, cu îngăduinţă, doar la întrebările pe care i le adresam. "Maică, cum vă numiţi?", am întrebat neştiutoare. "Maica Mihaela, păcătoasa", mi-a răspuns. Şi a continuat să cearnă pământul amestecat cu gunoi pentru răsadurile de roşii pe care avea să le planteze în zilele următoare. Cât despre chilia care se înălţa curată în spatele său, monahia Mihaela mi-a spus că este locuită de dânsa şi alte câteva maici, o parte dintre ele bătrâne, cu vârste de peste 80 de ani.

Aveam să le cunosc la slujba de la ora 14.00, în biserica de pe deal, unde s-au adunat peste 100 de maici. Printre ele, şi maica Mihaela, păcătoasa.

▲ Istoric

Prima biserică din lemn a fost construită între 1781 şi 1785. A doua biserică, cronologic vorbind, este "Adormirea Maicii Domnului". Lucrările au fost începute în anul 1808. Este numită de obştea monahală "Biserica Mare". În cadrul mănăstirii mai există încă două biserici şi un paraclis; biserica cu hramul "Sfântul Ioan Botezătorul", construită din cărămidă în anul 1844, biserica cu hramul "Schimbarea la Faţă", construită tot din cărămidă în anul 1847, şi un paraclis cu hramul "Sfântul Nicolae", care se află în turnul-clopotniţă.

La toate cele trei biserici se oficiază în fiecare zi Sfânta Liturghie, vecernia şi utrenia. Maicile respectă cu sfinţenie pravila mănăstirească, la fel cum îşi îndeplinesc şi ascultările - la ateliere (broderie, covoare, croitorie, artă decorativă, lumânări), în bucătărie, în gopodărie, la prescuri sau la împletit de mătănii.

De-a lungul timpului, consecinţele dureroase ale anilor tulburi din istoria noastră s-au răsfrânt şi asupra acestui aşezământ monahal. Lăcaşul de rugăciune a fost asediat şi prădat de către otomani, în 1821, iar în timpul nopţii de 10/11 iulie 1900 a fost devastat de un incendiu.

Cu toate acestea, la Mănăstirea Văratec s-a acordat o atenţie deosebită instruirii şi educaţiei monahiilor. De asemenea, tot aici a funcţionat şcoala sătească (din ianuarie 1860), dar şi şcoala pentru fete (de la 1 septembrie 1860). Totodată, şi-a găsit sediul la mănăstire şcoala pentru adulte (1911-1943), şcolile pentru pregătire profesională, şcoala de muzică bisericească (1859-1860), seminarul monahal pentru călugăriţe (1948-1950), dar şi şcoala monahală şi de cântări bisericeşti, începând din 1940.

În perioada campaniilor militare din 1877-1878, 1916-1944, numeroase monahii şi surori au lucrat ca infirmiere şi surori de caritate în spitalele civile şi militare. La Văratec, după al Doilea Război Mondial, s-a găsit un loc de linişte pentru orfanii de război, elevi şi studenţi.

Una din monahiile Mănăstirii Văratec, un adevărat exemplu - Nazaria Niţă (decedată la 28 octombrie 2001) - a îndeplinit misiuni în străinătate, încredinţate de Sfântul Sinod, a participat la întâlniri, sesiuni şi simpozioane intercreştine internaţionale.