Mănăstirea din tăcerea de piatră a Măcinului

Alb şi tăcere. Adâncă tăcere, care nu este tăcere, ci stare de trezvie, de concret, siguranţă şi adevăr. Acest asalt de trăiri te încearcă pe măsură ce te apropii de Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii“, de la poalele munţilor Măcin, din Episcopia Tulcii, care de departe seamănă cu un aşezământ athonit.

În această margine a tăcerii se nevoieşte părintele stareţ Ieronim Vasile, împreună cu cei doi fraţi ai obştii sale. În acest tărâm al necuvântului se zideşte cuvânt ziditor. Se înalţă rugăciune şi se dobândeşte pace pentru sufletul rătăcit şi vindecare pentru trupul ostenit şi neputincios.

Drumul spre Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii“ de la poalele munţilor Măcin nu este nici urcare, nici alergare, ci de-a dreptul adâncire în tăcut. Proximitatea aridă a pietrei, vegetaţia puţină şi susurul abia perceput al unui izvor tămăduitor definesc în cel mai concret sens al cuvântului pustia. Locul, carantania încercărilor personale, în care te adânceşti ca să afli de te poţi salva.

Începutul legendar

Începuturile acestei mănăstiri noi din Dobrogea, ca şi în cazul altora, sunt legate de un precedent. De un fapt petrecut în acest loc, cu mulţi ani în urmă, care a sporit evlavia creştinilor din zonă, perpetuându-i în timp amintirea şi confirmându-i darul vindecător.

De foarte mulţi ani, creştinii ortodocşi din Măcin prăznuiesc „Izvorul Tămăduirii“ în locul numit „Fântâna de Leac“, despre care, în 1930, a scris N.C. Munteanu-Sculeni, autorul monografiei „Măcinul şi împrejurimile sale“, preluând informaţiile de la P. Mihailov. El consemna o legendă veche de mai bine de 150 de ani, care spune că în Măcin trăia un cioban bătrân şi bogat, pe nume Stroe, un român credincios şi cu mare evlavie pentru Dumnezeu, care avea o fată. Fata a rămas orfană, după o vreme, de ambii părinţi. De la mama ei, copila învăţase să-L iubească pe Dumnezeu, singurul ei sprijin. Pentru smerenia şi credinţa ei, satul o poreclise „Sfânta lui Stroe“. Când nici nu împlinise 18 ani, într-o vară secetoasă, frigurile au început să secere pe capete copiii satului. Necredincioşii au găsit-o vinovată pentru urgie pe copila neputincioasă, pe care o considerau vrăjitoare. Într-o seară, trei săteni au luat fata din casă şi au dus-o la marginea satului, la poalele munţilor, unde au omorât-o şi au îngropat-o în taină. Dar a doua zi, pe locul unde aceasta fusese ucisă, a ţâşnit un izvor cu apă rece, limpede şi tămăduitoare. De atunci, în fiecare primăvară, credincioşii veneau la izvor, împreună cu preoţii, care făceau slujbe, după care participau la o petrecere câmpenească. În 1950, autorităţile au interzis pelerinajele, care au fost reluate după 1989.

În 2005, s-a hotărât ridicarea în acest loc a unei mănăstiri. Prin contribuţia familiei Grigore şi Eugenia Bratu, a doamnei Argentina Dascălu şi prin osteneala părintelui Ieronim Vasile, stareţul mănăstirii, s-a ridicat aici sfântul locaş.

Căutându-L pe Dumnezeu

La ceasul ajungerii noastre la mănăstire, piatra muntelui lumina într-un fel aparte, iar peretele de cretă al unei cariere strălucea în asfinţit. Am intrat în biserică, unde mirosul dulce de tămâie transformase aerul într-un balsam. După ce ne-am închinat la icoane şi am sărutat moaştele Sfântului Cuvios Siluan Athonitul, ne-am retras împreună cu părintele stareţ Ieronim într-o strană, încercând să desluşim, să înţelegem cum zideşte tăcerea pustiei catedrale în sufletele oamenilor şi biserici de lumină în necuvintele pietrei. „În anul 2005, Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, m-a trimis aici ca să încep lucrările de construcţie a unei mănăstiri de călugări, cu viaţă de obşte. Acum, sunt eu şi încă doi fraţi. Din documente mai vechi, am aflat că pe vremea lui Carol I un monah a dorit să ridice un schit în aceste locuri, dar nu a reuşit. După mai bine de o sută de ani, însă, Dumnezeu a rânduit să începem noi această lucrare. În prezent, suntem în faza în care împodobim cu mozaic interiorul bisericii, lucrare pe care o execută domnul Virgil Moraru, de la Iaşi, împreună cu ucenicii săi. Am ridicat stăreţia, câteva chilii şi o troiţă la Fântâna de Leac, pe care dorim să o finalizăm“, ne spune părintele stareţ.

L-am întrebat cum este nevoirea în pustia de la marginea lumii noastre, şi mi-a răspuns: „Este foarte bună şi foarte frumoasă. Aici simţim că ne putem întâlni cu Dumnezeu. Că Îl putem găsi în orice moment în liniştea aceasta, departe de tumultul lumii, de frământările cotidiene. Important este să-I căutăm prezenţa. Să vrem, cu adevărat, să-L găsim. Să stăm de vorbă cu El, în linişte, în tihnă, aici, unde nici păsările uneori nu ne deranjează, iar alteori slujesc deodată cu noi. Încă nu facem cât ar trebui. Suntem neputincioşi şi păcătoşi. Dar încercăm să împăcăm rânduiala slujbelor cu ascultările pe care le avem. Cu răbdare, cu chibzuinţă, şi sunt convins că vom ajunge la final“, ne mărturiseşte părintele.

A zidi prin rugăciune

Descopeream în tencuiala nefinisată a pereţilor, în străfulgerările chipurilor de sfinţi din icoane şi în mirosul tămâii un rost anume al aşteptării. Al răbdării. Al alegerii pe care trebuie să o faci o dată pentru totdeauna în viaţă. De aceea, l-am întrebat pe părintele Ieronim despre toate aceste rosturi. „Alegerea pentru a te nevoi este momentul în care conştientizezi că eşti creştin. Că ai îndatoriri şi că trebuie să răspunzi poziţiei tale şi chemării tale. Că trebuie să faci ceva din puţinul acesta. Fiecare dintre noi avem responsabilitatea de a zidi prin rugăciune. De a împlini rânduiala pe care o avem, ca să ne împăcăm cu noi înşine şi să putem atinge în cele din urmă veşnicia în Dumnezeu. Pe care nu o putem dobândi decât dacă împlinim rânduiala pe care o primim, fie de la duhovnic, fie în ascultările lumii în care trăim. Noi, cei trei nevoitori de aici, deşi suntem departe de lume, în realitate suntem în lume. Aici vin credincioşii cu necazurile lor, cu neajunsurile lor, cu neîmplinirile lor, pe care trebuie să-i ascultăm, să-i îndemnăm, să-i sfătuim, după priceperea noastră. Nu trăim sentimentul existenţei în afara lumii, ci dimpotrivă, lucrăm împreună cu ea, cu credincioşii, cu Biserica, şi încercăm, pe cât ne este cu putinţă, să le împlinim pe toate. Din „curtea“ acestei tăceri, ai sentimentul că oamenii nu mai au linişte. Şi parcă nici dorinţa de a-L căuta pe Dumnezeu. De a se întâlni cu El. De a gusta din dulceaţa dumnezeirii Lui. Din frumuseţea rugăciunii. S-a pierdut tihna lumii de odinioară, când oamenii îşi găseau timp să vină la Biserică şi să-L slăvească pe Dumnezeu, odată cu monahii“, ne mărturiseşte părintele.

A trăi tăcerea

L-am mai întrebat apoi pe stareţ cum trăiesc ei această tăcere, aici. Şi mi-a răspuns: „Tăcerea are rostul şi lucrarea ei. Tăcerea înseamnă poziţie fermă. Stare de trezvie, de rugăciune. Stare de concret. De adevăr. De siguranţă. Sfinţii s-au rugat de multe ori tăcând înaintea lui Dumnezeu. Şi ceea ce nu au rezolvat cu cuvântul au rezolvat cu rugăciunea. După modelul lor, şi noi trebuie să ne rugăm, să căutăm să-L facem pe Dumnezeu să ne asculte, uneori tăcând. Să ne rugăm pentru lume. Pentru oameni, ca ei să vină şi să se regăsească în casa lui Dumnezeu. Să-şi redobândească liniştea pe care au pierdut-o“, ne spune tânărul călugăr, care a îmbrăcat rasa monahală acum 18 ani.

I-am mulţumit părintelui stareţ Ieronim Vasile pentru această lecţie despre tăcerea care zideşte. Şi am plecat spre rosturile noastre, spre lumea din care, pentru câteva ceasuri, am reuşit să ne desprindem, pentru a ne regăsi, în siguranţă şi adevăr, în albul şi tăcerea acestei mănăstiri de la poalele munţilor Măcin.