Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Mănăstirea „Sfânta Cruce“, izvor de apă vindecătoare

Mănăstirea „Sfânta Cruce“, izvor de apă vindecătoare

Un articol de: Raluca Brodner - 17 Dec, 2009

La 4 kilometri de şoseaua Constanţa-Hârşova, într-o vale a liniştii, lângă un izvor tămăduitor, care a vindecat mulţi credincioşi, se găseşte Mănăstirea „Sfânta Cruce“. Aşezământul monahal a fost finalizat în 2007 şi a fost sfinţit în luna iulie a acestui an, în Duminica a IV-a după Rusalii. Obştea mănăstirii este formată din cinci maici, sub îndrumarea duhovnicească a maicii stareţe Teodora Tăbăranu şi a părintelui duhovnic Ilarion Dan, cel care i-a uimit pe mulţi cu gestul său de a intra în monahism. „Ce i-ar putea lipsi unui director de bancă?“, se întrebau prieteni, amici sau simpli curioşi. „Trăirea în comuniune cu Dumnezeu. Mi-am dat seama că fără ajutorul lui Dumnezeu nu mă pot salva“, spune oricui vrea să audă duhovnicul de la Crucea.

E trecut de ora şase dimineaţa. Slujba a început de mai bine de trei ore. În crucile geamurilor, zorile somnoroase încă mai lenevesc în beznă. Câteva candele aprinse în dreptul icoanelor de la altar şi lumânarea de la strana maicilor - cor de îngeri - sunt singurele surse de lumină. Vizibile. Părintele slujeşte la flacăra lumânării, suficient de puternică cât să-i descopere, ca într-o taină, literele din cărţile sfinte: „Hristos Cel înviat, Izvor nesecat de daruri pentru noi, să fie pururi în mijlocul nostru! Amin!“. Rugăciunile se încheie abia când afară începe să se lumineze, când biserica rămâne goală, impregnată cu un miros parfumat de lemn şi tămâie. Vorbele maicilor sunt binevoitoare şi ochii le râd sub cruciţele de mir de pe frunte. Cum e posibilă o astfel de stare, după atâtea ore de priveghere? „Ne întăreşte Măicuţa Domnului“, îmi şopteşte o maică tânără în pridvorul maramureşean, cu dantelării din lemn, al Bisericii „Sfânta Teodora de la Sihla“ de la Mănăstirea „Sfânta Cruce“, din judeţul Constanţa.

Trudă pentru altarul din pădure

Locul ales de Dumnezeu, într-o vale a liniştii, înconjurată pe o parte de păduri de pini şi arbuşti de soc, iar pe cealaltă parte de dealuri stâncoase, acoperite cu ierburi şi livezi de pomi fructiferi, a primit altar sfinţit prin strădania maicii stareţe, însoţită de două măicuţe, dintre care a mai rămas doar una. Construcţia bi-sericii a început în anul 2005, în luna august. „Timp de mai bine de un an, am făcut naveta şi am umblat în căutare de sponsorizări şi de toate cele necesare construcţiei. De fiecare dată am preferat să îmi asum cele mai grele responsabilităţi şi să las acasă maicile, ca să aibă grijă de rugăciune, pentru că viaţa în mănăstire nu trebuie să înceteze din nici o pricină“, vorbeşte cu mult calm maica stareţă, firavă, cea venită din Moldova să-şi îndeplinească gândul de-o viaţă, acela de a construi mănăstire. Ridicat din lemn, în stil maramureşean, lăcaşul de cult a fost finalizat în urmă cu doi ani şi a fost sfinţit în luna iulie a acestui an, în Duminica a IV-a după Rusalii. Momentan, obştea mănăstirii este formată din cinci maici, sub îndrumarea duhovnicească a maicii Teodora Tăbăranu, stareţa mănăstirii, şi a părintelui duhovnic Ilarion Dan.

Izvorul tămăduirii

De când a fost înălţat aşezământul monahal, în altarul din pădurile satului Crucea se fac neîncetat slujbe de slavă şi pomenire. Puţini dintre cei care trec zilnic prin apropiere, în goana lor nebună, ştiu că la 4 km de şoseaua Constanţa-Hârşova, la Mănăstirea „Sfânta Cruce“, o mână de suflete se roagă şi pentru ei.

„Doar aceia care o caută şi cei cărora le este îngăduit să o descopere găsesc mănăstirea“, spune părintele Ilarion. Semnele trecerii credincioşilor prin aceste locuri sunt evidente. Mărturie stau panglicile legate la izvorul tămăduitor, amplasat în vecinătatea mănăstirii, izvor care a dat şi hramul cel mare al sfântului lăcaş: „Izvorul Tămăduirii“. „Oamenii spun că izvorul a fost amenajat prin anii â30 de un preot dintr-o localitate apropiată. Mai demult, de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, oamenii se adunau la izvor şi făceau un fel de agapă frăţească. Cu această apă, mulţi credincioşi şi-au găsit vindecarea, fie că au avut probleme cu vederea, cu picioarele sau cu articulaţiile. Testele de laborator au indicat o puritate a apei foarte bună. Izvorul este singura sursă de apă potabilă pentru mănăstire“, explică stareţa mănăstirii constănţene.

„Ziduri ridicăm, mai greu e să zidim suflete“

Între timp, pe lângă bisericuţă s-au mai ridicat un corp de chilii, un altar de vară, un pangar şi un atelier în care maicile cos veşminte preoţeşti, iar acum se află în lucru o clădire nouă, în care vor putea fi primiţi, aşa cum se cuvine, pelerini din toată ţara. O biserică de piatră, trainică, mărturie aprinsă a credinţei primei generaţii de monahii a mănăstirii, îşi mai doreşte maica stareţă Teodora să construiască, adăugând: „Cu răbdare şi muncă, ziduri ridicăm, mai greu e să zidim suflete“.

Părintele Ilarion, duhovnic al mănăstirii din luna aprilie a acestui an, încuviinţează şi vorbeşte din proprie experienţă: „Eu m-am convins că fără Hristos nu se poate. Cred că fiecăruia îi este dat câte ceva în viaţă, ca să înţeleagă. Adică nu cred, sunt sigur. Eu confirm cu viaţa mea. Îmi dau seama că dacă nu aş fi avut traiectoria pe care am avut-o în viaţă, lucrurile nu mi-ar fi fost atât de clare. Acum, la vârsta asta şi în poziţia în care mă aflu, pot să certific că ceea ce mi s-a întâmplat era necesar pentru mine. Absolut totul. Nimic nu a fost întâmplător şi mi-am dat seamă că fără ajutorul lui Dumnezeu nu mă pot salva“. Înainte de a îmbrăca haina monahală, părintele Ilarion a fost un apropiat al bisericii. A ajutat la construirea şi întreţinerea câtorva aşezăminte de cult, printre care Mănăstirea „Sfântul Casian“ sau Biserica „Sfântul Mare Mucenic Mina“, ambele din zona Constanţei.

„Părinte, parcă aţi fi în mănăstire de când lumea!“

Intrarea în monahism a fost ca o trecere firească. O chemare care i-a încolţit în suflet lui Ion Dan, omul din lume, cu câţiva ani înainte de a face pasul definitiv. Pe mulţi i-a surprins gestul său. „Ce i-ar putea lipsi unui director bancă?“, se întrebau unii prieteni, amici sau simpli curioşi. Răspunsul l-au aflat în timp, însă nu mulţi l-au şi înţeles. Doar propriii copii i-au fost alături şi, cu siguranţă, soţia care-i veghează pe toţi din cer.

Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul părintelui Ilarion de mai bine de 20 de ani, monahul care l-a susţinut în cele mai grele momente ale vieţii, i-a fost, de asemenea, un bun sfătuitor. „Fără sprijinul Sfinţiei Sale nu cred că mi-ar fi fost atât de uşor. Este o barieră psihologică, mai ales de la o anumită vârstă. Sunt multe gânduri care te ţin pe loc. Este şi lucrarea vrăjmaşului care intervine. Gândurile acestea n-ar trebui să fie, până la urmă este viaţa ta. Cu toate acestea, te gândeşti, pentru că nu vrei să răneşti pe nimeni. Au fost zile, săptămâni, luni, timp în care mi-am analizat foarte bine viaţa - ce a fost şi ce vreau să fie de acum încolo. Toate argumentele raţionale şi cele sufleteşti îmi spuneau că nu există decât calea asta“, mărturiseşte monahul de la Mănăstirea „Sfânta Cruce“.

La îndemnul părintelui duhovnic, în toamna lui 2008, a fost călugărit la Mănăstirea „Sfântul Casian“, un loc de care este foarte legat. După călugărie, gândurile i-au dat pace, şi-a dat seama că a făcut ceea ce trebuia să facă şi ceea ce şi-a dorit. Privindu-l, îmbrăcat în rasă, cu barba căruntă şi părul adunat la spate, îmi vin în gând aceleaşi cuvinte cu care i se adresează cei mai mulţi prieteni sau credincioşi care îi cunosc povestea: „Părinte, parcă aţi fi în mănăstire de când lumea!“

„Odată ce dai de gustul libertăţii interioare, nu mai vrei nimic“

În timp ce vorbeşte, monahul îşi mai aruncă din când în când ochii spre fereastră. Cu siguranţă, nu vede câmpurile nesfârşite, arse de bruma toamnei târzii, ci mai degrabă vede în timp, în vremurile pe când era în lume. Ce agitaţie! Câtă responsabilitate! Părintele Ilarion Dan povesteşte: „Locul în care se lucrează cu banii este foarte stresant. Mi-a plăcut ce am făcut, pentru că am văzut banii strict din punctul de vedere tehnic, nu am avut vreodată vreo pasiune negativă faţă de ei. Totul trece prin mâinile tale, prin capul tău şi trebuie să se transforme în bani. E un infern. Vezi de multe ori oameni disperaţi şi trăieşti drama asta în fiecare zi, clipă de clipă. Acum e altceva. Sunt liniştit, pentru că sunt pe un drum care ştiu sigur că mă duce unde trebuie. Când faci lucrurile cu calm, conştient că este spre folosul tău şi al celor din jur, totul decurge foarte armonios“.

Duhovnicul de la mănăstirea constănţeană e mulţumit cu viaţa sa. Recunoaşte, cu sinceritate, că de multe ori se simte vinovat faţă de prietenii săi, care au probleme la serviciu, în familie. Aceiaşi prieteni care, la rândul lor, încă îl mai privesc cu îngrijorare şi uşoară compătimire, fără să-şi dea seama că ei sunt de compătimit. Pentru că părintele se simte un privilegiat: „Nu e meritul meu, aşa a orânduit Dumnezeu. Mă simt prost faţă de ei, pentru că foarte mulţi sunt oameni chinuiţi, iar eu sunt scandalos de bine. Într-un fel, ceea ce trăiesc este reversul părţii amare prin care a trebuit să trec. Apreciez ceea ce am acum foarte mult. Odată ce dai de gustul libertăţii interioare, nu mai vrei nimic. E greu de explicat. Doar cei care au trecut şi trec prin aşa ceva ştiu. Dacă spui toate acestea cuiva care nu ştie despre ce este vorba, cu siguranţă te va privi ciudat“.

„Trăirea în comuniune cu Dumnezeu este starea noastră firească“

Monahul crede că unii oameni se simt stingheri în lume tocmai pentru că tânjesc după „trăirea în comuniune cu Dumnezeu. Aceasta este starea noastră firească. De fapt, noi putem trăi atât de simplu şi atât de bine şi ne putem simţi atât de liberi...singuri ne legăm cu toată creaţia asta a noastră. Spre exemplu, criza economică pe care o traversăm ascunde, de fapt, o criză profundă a omului. Criza aceasta, eu spun, fără Hristos nu se vindecă şi teamă îmi este că omenirea în ansamblul ei nu vede lucrul acesta, pentru că este o criză a omului care s-a depărtat de Dumnezeu. Viaţa demonstrează că nu este posibil ca omul să se descurce cu toată inventivitatea lui“. Tot părintele Ilarion spune că nu e uşoară calea care duce spre Hristos, că mulţi oameni doresc „pastile magice“ - soluţii imediate pentru problemele lor. Parafrazându-l, unii oamenii văd totul în sensul de confort imediat. Cei mai mulţi nici nu-şi dau seama că sunt ruinaţi sufleteşte şi că au nevoie de o reconstrucţie, care nu se poate face fără aportul lor. Viaţa nu constă în a funcţiona doar la nivel biologic, aşa cum suntem încurajaţi de civilizaţia în care trăim, nu ne putem rezuma la stadiul de simple cochilii, golite de conţinut, ci „trebuie să fim foarte atenţi la ce ne dă Dumnezeu. Dacă nu eşti atent şi nu te interesează, dacă nu ai o mişcare interioară şi nu încerci să afli ce e cu tine, atunci lucrurile trec pe lângă tine degeaba. Este importat să tratăm fiecare zi ca pe ultima noastră zi. Trebuie să fim pregătiţi în fiecare clipă. Nu putem trăi cu gândul că Dumnezeu ne va prelungi viaţa până când ne vom reveni noi“.

Minunile

Vorbeşte cu însufleţire despre Dumnezeu şi despre experienţele personale legate de Cel căruia Îi urmează, cu crucea în spate, din dragoste nemăsurată.

Începe cu povestea bisericii constănţene „Sfântul Mare Mucenic Mina“ din parcul Tăbăcăriei, unul dintre lăcaşurile de cult de care părintele Ilarion este legat sufleteşte: „Un lucru absolut miraculos este faptul că, la un moment dat, am avut nevoie de curent trifazic, industrial. Singurul loc unde ne puteam conecta era undeva înspre bulevard, la vreo câteva sute de metri. Pe vremea aceea costa enorm. Împreună cu părintele paroh, bunul meu prieten, Nicolae Picu, am tot căutat soluţii. În zadar. Era vara lui 2003. Într-o zi, părintele a îndemnat muncitorii să sape un şanţ pentru cablul pe care tot speram că îl vom aduce noi, cândva. Oamenii au săpat un metru. Răscolind pământul, au dat peste un cablu. Probabilitatea să dai peste acel cablu era infimă. Mai mult decât atât, cablul acela avea curent. N-am aflat niciodată cine l-a pus, de ce l-a pus, al cui era. Am întrebat peste tot. Fără răspuns, însă. Era un cablu care venea de nicăieri şi ducea nicăieri. A fost clar că a fost mâna lui Dumnezeu. Asta este. Omul trebuie să fie şi el acolo, dar de făcut, face Dumnezeu de fiecare dată“.

O altă întâmplare, pe care părintele a trăit-o din postura de monah, e legată de un prieten, care „a avut o viaţă foarte agitată. Ne-am apropiat mai mult în ultimii lui ani de viaţă. A avut un accident groaznic, în urma căruia a scăpat ca prin minune. A fost primul avertisment pe care-l primise. Nu a înţeles. A dus aceeaşi viaţă. Apoi, a descoperit că are cancer şi a continuat să trăiască la fel. Un prieten comun a trecut pe la el, venise tocmai din China. M-a sunat să-mi spună că este foarte rău. M-am dus la el, era într-o stare groaznică. Avea metastază. I-am făcut un maslu, ceea ce m-a bucurat, pentru că ştiam că nu primea nici un preot. Mai apoi, l-am spovedit şi l-am împărtăşit. În aceeaşi zi şi-a dat sufletul. Dumnezeu rânduieşte lucrurile cu o forţă încredibilă, pentru că familia a vrut să-i aducă preot şi nu a vrut. Când i-au zis să vin eu, a acceptat, şi Dumnezeu s-a îndurat să plece din trup cu o minimă pregătire. Mare lucru! Dacă nu ar fi venit prietenul din China, ar fi murit neîmpărtăşit, pentru că noi pierduserăm legătura în ultima vreme. Am descoperit după aceea că în copilărie mergea foarte des la Mănăstirea Turnu, din Călimăneşti. Deci Dumnezeu şi-a amintit de paşii lui îndreptaţi spre biserica Sa şi l-a întors la El spre sfârşitul vieţii. Nu l-a lăsat în ultimele clipe ale vieţii lui“.

Părintele se opreşte brusc. Şi tace. E o tăcere concentrată, ca şi cum un înger ar fi trecut în zbor şi i-ar fi şoptit ceva la ureche.

Îndrăznesc cu o ultimă întrebare: „Ce a mai rămas din domnul Ion Dan, directorul de bancă?“

„Au rămas prieteniile, cunoştinţele… E greu să scapi de tine, să te debarasezi de toate din interior. Eu am încercat şi încerc în continuare să caut, să mai găsesc lucruri vechi, pe care să le dau afară.“