Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Memorialul Pitești: asculți cu ochii, auzi tortura

Memorialul Pitești: asculți cu ochii, auzi tortura

Un articol de: Dumitru Manolache - 19 Feb, 2017

Urc încet, tăcut, spre etaj. Urc scara, ca o cochilie de melc, spre „camera 4 - spital”. O pâclă slinoasă, tocată grosier de-o sită metalică fixată în exteriorul unei ferestre pătrățoase, cade printre gratiile ruginite, luminând murdar spațiul îngust. Gemete surde răzbat de sub crusta de vopsea scorojită a pereților. Fiecare pas pare o călcătură pe grumazul unui deținut. Fiecare atingere a balustradei doare ca un țipăt de oase zdrobite. Aud o fâlfâire de aripi. O umbră, în urma mea, tocmai se zdrobește de beton. Așa am trăit eu „Experimentul Pitești”, la începutul lunii februarie-2017.

Jumătatea lunii aprilie 1949. Zi frumoasă de primăvară. Din gara Pitești, un șir lung de vreo 80 de bărbați, aduși cu trenul de la Suceava, legați de mâini câte șase, păziți de 30 de gardieni înarmați, pornește spre închisoarea de la marginea orașului. Niște arătări cu fețe albite ca varul, tunse chilug, îmbrăcate în zdrențe, cu capul plecat în pământ, ca niște animale în jug, mărșăluiesc împleticindu-se prin fața trecătorilor înmărmuriți. Sunt deținuți condamnați la ani grei de temniță. Ei vor constitui aici, la Pitești, primul lot care va pune bazele celui mai cumplit experiment de tortură din istoria modernă a umanității: „Reeducarea”. „Fenomenul Pitești” sau „Experimentul Pitești”. „Cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, cum îl caracteriza Alexandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970. 

Au intrat toți pe porțile închisorii. Nu se cunoaște însă câți au mai ieșit, câți au înnebunit, câți au fost uciși, câți s-au prăbușit sau câți au fost folosiți ca instrumente de tortură împotriva celorlalți deținuți.

Victime și călăi deopotrivă

Două personaje, cu vederi diametral opuse, au fost inițiatorii mișcării de „reeducare” din închisoarea de la Suceava: Alexandru Bogdanovici și Eugen Țurcanu. Primul, încă din toamna lui 1948, a încercat, prin discuții, să convingă mai mulți deținuți să adopte o atitudine pro-comunistă în închisoare pentru a fi eliberați sau pentru a-și ușura pedepsele. Cel care s-a impus însă în acest rol a fost Eugen Țurcanu, un student comunist de la Facultatea de Drept, închis pentru nedenun­țarea legăturilor sale din ado­lescență cu Frățiile de Cruce. Din cauza cinismului, a oportunismului revanșard și a sadismului său ieșit din comun, Țurcanu devenise instrumentul perfect în mâna Securității. El avea să fie transferat la Pitești, la scurt timp după ce fusese instruit. Împreună cu alți deținuți dispuși la compromisuri a condus ceea ce este cunoscut sub numele de „Fenomenul Pitești”. Adică tortură continuă, „autodemascări” ale deținuților politici pentru smulgerea unor informații în plus despre activitatea lor împotriva regimului, anihilarea fizică, trădarea unor colegi sau a unor rude, distrugerea morală și compromiterea lor. „Experimentul” a durat aici doar câțiva ani, fiind apoi „exportat” în alte închisori: Peninsula, Târgu Ocna, Gherla.

Nu se cunosc decât numele a 608 studenți care au trecut prin „Fenomenul Pitești” în perioada 1949-1951, când s-a derulat. Numărul exact nu se știe. Nici cel al celor decedați în urma schingiuirilor atroce. Se cunosc doar 11 morți: Gheorghe Șerban, Gheorghe Vătășoiu, Cornel Niță, Hanibal Mihai Poenaru, Alexandru Bogdanovici, Ion Turtureanu, Mihai Iosub, Ioan Pintilie, Eugen Gavrilescu, Paul Limberea și Chirică Bălănișcu. Numărul relativ mic nu surprinde. La Pitești nu se urmărea exterminarea fizică a victimelor, ci distrugerea lor morală, eliminarea elitelor societății, a generației tinere, forța socială imprevizibilă pentru regimul comunist. Pentru ei se inventase „reeducarea”, care avea să transforme victimele în călăi. În final, aproape toți cei care au trecut prin experiment au ajuns să recunoască faptul că merită să fie înjosiți! Că nu se pot reabilita decât parțial, devenind ei înșiși torționarii nou-veniților.

Crucea din „camera 4 - spital”

Urc, încet, tăcut, spre etaj. Urc scara, ca o cochilie de melc, spre „camera 4 - spital”. Vin din celulele de la subsol, unde doar câteva obiecte de penitenciar mai populează spațiul: scheletul unui pat suprapus din fier, un lanț, o pereche de bocanci scofâlciți, zăbrele și întuneric. În rest, ziduri murdare, scorojite, cu cărămida îmbibată de igrasie și sare. Umbre ce foșnesc în jur. Chipuri de deținuți proiectate pe pereți, ca niște țipete. Un neperceput târșâit de bocanci și „mângâieri” de palme lustruiesc podelele de ciment și acum, mișcând aerul amorțit într-o parte și-n alta. Nu se aude nimic. Tăcerea umple locul, ca o scurgere de sânge dintr-o spintecare. Privirea ți se lipește de zid, condamnată să asculte. Da, să asculte. Pentru că astăzi, la Pitești, asculți cu ochii. Prin ei auzi țipetele, gemetele, urletele, durerea, respirația morții. Doar cu ochii mai poți dezlipi de pe ziduri vocalele și consoanele puținelor cuvinte rostite cândva în șoaptă de deținuți.

Urc, încet, tăcut, spre „camera 4 - spital”, locul cel mai cumplit din toată închisoarea. Urc scara, ca o cochilie de melc, să ajung acolo pentru a auzi și eu cum crește o cruce pe turla unei biserici din inima unui deținut. Să o aud, să o văd și s-o iau cu mine. Să o port nu pe piept, ci pe frunte. Să o arăt tuturor și să spun și eu, ca acel deținut, că datorită ei trăiesc.

„«Camera 4 - spital» a fost proiectată ca infirmerie, dar a fost folosită foarte puțin în acest scop. Când s-a declanșat «reeducarea», a fost a doua celulă în care au început bătăile, schingiuirile. În memoriile foștilor deținuți ea apare cel mai des, pentru că pe aici au trecut cei mai mulți. Aici erau mai ușor de intimidat și de controlat. Fostul deținut politic Gheorghe Stănică povestea că în momentul în care a intrat în această cameră, pe geamul din stânga, a observat crucea de pe turla unei biserici. Acea cruce i-a dat forța să traverseze cu bine «Fenomenul Pitești» și să reziste până la capăt. Noi nu am descoperit biserica despre care vorbea. Nici nu știm dacă a existat în realitate. Dar crucea lui Gheorghe Stănică a existat permanent în sufletul lui. Și ea l-a ajutat să reziste”, îmi spune pictorița Maria Axinte, președinta Fundației „Memorialul Închisoarea Pitești”, care mă însoțește.

Acum, „camera 4 - spital” este un paraclis. Un spațiu al rugăciunii, în care se slujesc în fiecare săptămână Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu și se fac pomeniri pentru cei care au trecut prin închisorile comuniste. În perioada „experimentului”, aici se desfă­șurau, de Crăciun sau de Paști, așa-numitele „liturghii negre”, când deținuții erau obligați să se „împărtășească” cu urină și fecale și să interpreteze scenete scabroase, blasfemiatoare. „Ima­ginația delirantă a lui Țurcanu se dezlănțuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenții care credeau în Dumnezeu și se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau «botezați» în fiecare dimineață: scufundări cu capul în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți în jur psalmodiau formula botezului... Când deținutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca era scos, i se dădea un scurt răgaz de respirare, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acești «botezați», căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni: mergea în fiecare dimineață și-și băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor”, își amintește Virgil Ierunca, în volumul „Fenomenul Pitești”.

Chipuri umplute de lumină

„«Reeducarea» a debutat la Pitești pe 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae, într-o cameră de la subsol. Iar pe 25 decembrie, de Crăciun, au început bătăile în «camera 4 - spital», după care s-au extins în întreaga închisoare. Totul a durat până în vara anului 1951, când a plecat ultimul lot de studenți, «exportându-se» fenomenul în alte închisori din țară, cel mai mare succes obținându-se cu el la Gherla. Pe aici au mai trecut și alt fel de deținuți: din perioada Antonescu, din rezis­tența armată anticomunistă, femei și deținuți politici din perioada colectivizării, membrii unor ­familii moșierești din zonă. Prin această închisoare au trecut părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa pe când era student, Radu Ciuceanu, sculptorul popular Nicolae Purcărea, Elena Arnăuțoiu, sora fraților Arnăuțoiu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu și mulți alții, dar nu toți au avut parte de «reeducare»”, îmi mai spune Maria Axinte.

Miroase a tămâie în paraclisul alb. Și parcă Maica Domnului din icoana de aici este mai îndurerată. Crucea văzută de Gheorghe Stănică a coborât de pe turla bisericii lui pe catapeteasma capelei, exorcizând cu lumină și forță întregul spațiu. Vibrează aerul, ușa, dar mai ales inimile nevăzute ale sutelor de deținuți care, într-o noapte de Înviere, răspundeau, fără să fie auziți, celor de dincolo de ziduri, ce mergeau spre case cu lumânări aprinse în mâini: „Hristos a înviat!” Un salut cosmic, auzit doar de ostașul din post care, după ce s-a așternut liniștea, a mormăit înfricoșat: „Adevărat a Înviat!”, cum își amintește Traian Popescu.

În celulele înghețate de la subsol, acum, ca și atunci, se aud parcă grohăiturile deținuților obligați să-și „servească” terciul sub paturi, pe burtă, cu mâinile la spate, ca porcii. Pentru că „trebuia să ajungi ca ție însuți să-ți fie scârbă de tine”, cum rememorează fostul deținut Aurel Vișovan. Și din această stare de tortură, un alt chip umplut de lumină răsare: cel al lui Tache Rodaș, un fost deținut care a îndurat chinurile fără să cedeze. Bătut cumplit de Tudor Stănescu, la rându-i torturat demențial de alți deținuți, are puterea să-și reprime amintirile. Și chiar să-l întâlnească în 2011, când istoricul Alin Mureșan le-a facilitat revederea, și să-l ierte pe torționarul său, călugărit în 2003...

Candoare, lecție și martiraj

Închisoarea nu a fost dărâmată, cum se crede. În timp, s-au demolat doar niște clădiri anexe. Celebrul „T”, forma inițială a penitenciarului, s-a păstrat. Doar la interior este diferit compartimentat, pentru că, după 1977, când pușcăria a fost desființată, în spațiile ei au funcționat diferite firme. Nici vechiul inventar al închisorii nu se mai păstrează, arhivele fiind mutate în alt loc. „Noi nu am dat încă de urma lor. Nu s-au păstrat nici imagini din perioada aceea, pentru că era interzis să se fotografieze obiectivul. În 2011, când am început să aflăm mai multe despre istoria închisorii, am constituit fundația, care are în proprietate doar o parte din clădiri. Ne-am gândit că este mult prea important ce s-a întâmplat aici, ca să nu fie cunoscut. De aceea, scopul nostru principal este transformarea întregii închisori în muzeu. De cinci ani, desfă­șurăm aici Școala de vară «Fenomentul Pitești», împreună cu Centrul de studii de istorie contemporană, facem proiecții de film, avem ateliere de istoria comunismului și ținem conferințe cu foști deținuți. Sunt foarte puțini cei care mai trăiesc. Ne dorim să-i cunoaștem mai bine pe ei, viețile și suferințele lor. Ne gândim să mergem și în școli, să ajutăm cu materiale documentare, pentru a fi făcută cunoscută mai bine elevilor perioada aceea de istorie. Pe mine, cel mai mult mă impresionează oamenii care au trecut prin «Fenomenul Pi­tești». Se diferen­țiază clar de ceilalți deținuți politici. Mulți, pentru că fuseseră tineri când au trecut pe aici, își păstrează candoarea specifică adolescenței. Parcă nici nu îmbătrânesc! Sunt la fel de calzi, naivi și copilăroși ca atunci. În schimb, sunt oameni mult mai înduhov­niciți. E o mare plăcere să îi ai aproape, să-i descoperi. Din această tragică ex­pe­ri­ență au dobândit o cu­noaște­re profundă a lui Dumnezeu. A ceea ce înseamnă viață. A ceea ce înseamnă iertare sau depășirea unor momente critice ale exis­tenței. Ei s-au ridicat deasupra micimii vieții și au intrat într-o altă dimensiune a ei. Și-au schimbat și raportarea la patrie. La ceea ce se întâmplă astăzi în România. Suferința pentru răul din țară o resimt mult mai profund. Din viețile lor învățăm că nu trebuie să-i judecăm cu superficialitate. De multe ori când se vor­bește despre «Fenomenul Pi­tești», îi împărțim pe acești oameni în victime și călăi. Lucrurile sunt însă mult mai nuanțate. Cine a fost doar victimă? Cine a fost numai călău? De aceea trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat. Să empatizăm cu cei care au trecut prin acest experiment și să nu-i mai judecăm atât de simplu. Cu siguranță, în cazul multora dintre ei putem vorbi de martiraj. Datele la care au început torturile sunt refe­ren­țiale în acest sens. Clar, bătăile erau direc­ționate să se aplice în perioada marilor sărbători religi­oa­se. Pentru ei, lucrul acesta durea cel mai mult. Dacă peste celelalte evenimente mai treceau cum mai treceau, batjocorirea credinței, a Maicii Domnului, a Mântuitorul Hristos o suportau foarte greu. De aceea, acum, abia îndrăznesc să mai vorbească despre ele. Faptul că a trebuit să participe la cumplitele blasfemii rămâne regretul lor cel mai mare. Durerea cea mai adâncă. De când mă ocup de «Fenomenul Pitești», aceasta a devenit meseria mea. A doua natură”, îmi mărturisește Maria Axinte, refuzându-mi in­ten­ția de o fotografia. „Închisoarea vorbește de la sine. Nu este ne­voie de chipul meu sau de vreo altă prezență. Vorbește prin ea însăși.”

În jurul memorialului s-a format o comunitate creștină, care vine la slujbe și la evenimentele organizate de fundație. Dar se dorește o implicare a noastră, a tuturor, pentru ca tot ce s-a întâmplat la Pitești să fie cunoscut.

Ies din închisoare. Un soare timid topește răbdător zăpada murdară. Respir adânc aerul curat și fotografiez clădirea. Nu știu când mă voi mai întoarce aici. Privirea nu-mi este suficientă pentru a vorbi despre „Experimentul Pitești”. Gheorghe Bâcu, trecut și el prin „fenomen”, până în 1989 nu a vorbit nimănui despre „reeducare”. Și nu vrea să mai vină vreodată la Pitești. „Văd numai sânge acolo, dacă mă duc. Și numai urâțenii și înjurături... Mai eram noi oameni, acolo?”

Cine poate să-i răspundă? Cine poate să-l asigure că astfel de atrocități nu se vor repeta?

Citeşte mai multe despre:   Fenomenul Pitesti  -   comunism