Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Nucet, locul unde a te nevoi înseamnă a fi liber

Nucet, locul unde a te nevoi înseamnă a fi liber

Un articol de: Dumitru Manolache - 02 Noi, 2014

Scoaterea unei mănăstiri din uitare şi reînnodarea legăturilor ei duhovniceşti şi de trăire cu cei ce din credinţă şi iubire de Hristos i-au aşezat cu secole în urmă piatra de temelie reprezintă un act sacru. Mănăstirea Nucet, din Arhiepiscopia Târgoviştei, probează concret acest adevăr acum, în vremurile în care „duhul lumesc ne acaparează sufletele, ne moleşeşte şi ne slăbănogeşte voinţa“, cum aprecia un credincios. Nevoirea într-un asemenea loc însă, chiar dacă poate părea de neînţeles unora, este înălţare şi libertate.

Mănăstirea Nucet, cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ şi „Izvorul Tămăduirii“, face parte din salba aşezămintelor monahale care odinioară înconjurau voievodala Târgovişte, până nu demult singura mănăstire situată spre sud, „pe vechiul drum al olacului“. Ceea ce părea la început doar legendă s-a dovedit recent, prin descoperiri arheologice, a fi adevăr. Şi anume, faptul că începuturile acestei sfinte mănăstiri coboară în timp până spre secolul al XIV-lea, când Sfântul Nicodim de la Tismana, sau mai degrabă ucenicii lui au întemeiat-o.

Voievozi, „prioţi“ şi poporeni

Pisaniile şi documentele care s-au păstrat îi menţionează însă ca ctitori oficiali pe bătrânul jupân Gherghina Pârcălab, unchiul lui Radu cel Mare, şi pe soţia sa Neaga, la începutul secolului al XVI-lea. De-a lungul veacurilor, de această a doua, ca importanţă, mănăstire din spaţiul dâmboviţean, după Mănăstirea Dealu, şi-au legat numele voievozi şi boieri, „prioţi şi poporeni“, precum Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Vlad Călugărul, Dan I Voievod, Ştefan din Târgovişte, Radu de la Afumaţi, Moise Voievod, Leon Tomşa, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Grigorie Ghica, Constantin Şuţu, Alexandru Constantin Moruzzi, Alexandru Ipsilanti, Enache şi Barbu Văcărescu, Alexandru Ghica, „priotu“ Sandu, „priotu“ Constantin, moş Vasile Ioan Dumitrescu, Gheorghe Ioan, Dumitraşcu Ghiţă Rotaru ş.a. Trecută printr-o perioadă de închinare străinilor, apoi prin secularizare, mănăstirea a supravieţuit până în 1930, când s-a părăginit. Iar după cutremurul din 1940, ultimii călugări au părăsit-o.

Începând din 1994, însă, când consiliul eparhial a hotărât reînfiinţarea mănăstirii, a urmat un vast proces de restaurare şi cercetare, care a dus la descoperirea, printre altele, a fundaţiei primei biserici din lemn, ridicată de cei ce ajunseseră aici în numele Sfântului Nicodim de la Tismana, şi care descoperiseră în mod minunat, săpând o fântână, icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe.

După şase secole de existenţă zbuciumată, Mănăstirea Nucet, prin purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, printr-un efort uriaş şi prin implicarea unor specialişti, a unor oameni de vază ai locului, a devenit astăzi dovada sacră a faptului că nimeni, nici măcar timpul, nu poate distruge ceea ce se zideşte în numele Mântuitorului. „Căci fiecare instituţie, ca şi omul, are viaţă şi, ca viaţa să fie veşnică, trebuie să fie stăpânită întotdeauna de credinţa în Dumnezeu şi aureolată cu lumina cea dumnezeiască“, cum spunea vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, la 7 noiembrie 2004, când a participat la sfinţirea bisericii şi a întregului complex de la Nucet.

O lecţie despre înălţare

Noi am ajuns aici într-o zi de toamnă atinsă de rugina amiezilor. Împreună cu maica stareţă Andreea David, am vizitat întregul complex şi muzeul, nemaisăturându-ne de frumos. Din discuţiile cu cuvioşia sa, am reţinut însă un adevăr care întregeşte şi explică „secretul“ dăinuirii aşezământului şi mai ales faptul că nevoirea aici este înălţare şi libertate.

„Sunt stareţă la Nucet din anul 2007, iar în monahism am intrat în 2002. Suntem o obşte de numai opt vieţuitore şi avem ca activitate de bază rugăciunea. Pentru noi, tot ceea ce este făcut din dragoste de Dumnezeu se numeşte nevoire. Adică lupta cu patimile, trăirea în comuniune, în obşte, înţelegerea celui de lângă tine, iertarea, ajutarea aproapelui să-şi ducă crucea spre mântuire, ascultarea, care înseamnă tăierea voii. Iar tăierea voii te înalţă. Te face liber“, ne spune maica stareţă Andreea.

În starea ei funcţională, Mănăstirea Nucet reprezintă pentru zonă nevoia de viaţă monahală pe care oamenii locului o căutau de mult. „Creştinii vor modele de trăire. Noi suntem aici un punct care luminează spiritual. Unii vin la noi să se roage, alţii să ne cerceteze şi, dacă găsesc în viaţa noastră de rugăciune un model, să-l urmeze. Deşi, practic, acum mănăstirea este înconjurată de sat, ea a rămas o pustie. În vremurile de acum este necesar ca noi să trăim pustia în inima comunităţii. Aşa simţim că suntem de folos oamenilor. Mai ales celor deznădăjduiţi, celor care au necazuri, celor care au nevoie de sfatul nostru. Tocmai în acest adevăr stă frumuseţea vieţii, care înseamnă trăire în Hristos. Dacă noi spunem doar că Îl iubim pe Dumnezeu, dar îl urâm pe aproapele, atunci nu mai putem vorbi de frumuseţea vieţii, care înseamnă Adevăr, Bine, Frumos. Adică trăire în Dumnezeu, iubire de aproapele, îndumnezeire în toate. Astăzi, a venit la noi o familie pentru Parastasul unui tânăr care a murit la 19 ani. Ne-a mărturisit toată durerea ei. Şi ne-am dat seama cât de deznădăjduită este. Dar aleargă spre Dumnezeu cu nădejde! Şi noi avem obligaţia de a li-L scoate în cale. Viaţa noastră în mănăstire este un urcuş. Ca şi a celorlalţi credincioşi. Marea frământare este dacă nevoirea aduce şi înălţarea. La o cercetare mai adâncă, poţi să vezi câte trepte ai urcat, dacă ai urcat, sau te învârţi în cerc. Nevoirea noastră este asemenea nevoirii lumii. Numai că noi, maicile, trăim aici un pic din dulceaţa Raiului. Şi, de aceea, trebuie să împărţim cu toţii această bucurie“, ne mărturiseşte maica stareţă Andreea.

După pregustarea din „dulceaţa Raiului“ de la Nucet, întoarcerea acasă nu ni s-a mai părut doar drum orizontal, ci urcuş. Iar nevoirea, după modelul maicilor de la Nucet, înălţare şi libertate…