Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj O săptămână în ţara lui Iisus

O săptămână în ţara lui Iisus

Un articol de: Pr. Felix Lucian Neculai - 05 Apr, 2008

Un adevărat pelerinaj în Ţara Sfântă începe pe la 4:00 dimineaţa, când nu apuci să te încarci de „grija zilei“. Aşa plecăm şi noi, grupul de pelerini de la parohia ortodoxă „Pogorârea Duhului Sfânt“ (Şega I) din Arad. Cincizeci de membri, dintre care cinci preoţi. Ne îndreptăm spre graniţa cu Ungaria, apoi via aeroportul din Budapesta. Debarcăm cam buimaci, dar cu sufletele în formă maximă.

Angajaţii companiei de transport aeriene ne pun întrebări fireşti: „Cine v-a făcut bagajele? De unde aveţi bani pentru drum? Îi cunoaşteţi pe toţi membrii grupului? Aveţi cumva în valize vreun obiect care să semene cu o mitralieră?“ După interogatoriu, ne urcăm în avion aproape convinşi că nu se află printre noi nici un terorist. Stau alături de un evreu în vârstă de 83 de ani. Îl cheamă Frankfurt. Fost croitor de costume de lux în Statele Unite, actualmente rezident în Ungaria. A trecut prin lagărul din Auschwitz şi poate vorbi despre Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi despre maşina Dacia. Se duce la o logodnă. E nemulţumit că nu se mai respectă tradiţiile, că tinerii evrei îşi încep viaţa intimă la 16 ani. Îmi dezvăluie că înţelepţii care studiază Tora consideră oul cel mai important aliment. Imediat se apucă să decojească un ou scos din buzunar.

Ghidul cu numele „Palmier“

Aterizăm pe luxosul aeroport Ben-Gurion. O bandă rulantă orizontală îi poartă spre ieşire pe cei obosiţi. Românii sunt mai toţi obosiţi. Două bătrâne se aşază pe o bancă, nişte soldaţi le iau la întrebări. Se înţeleg, probabil, în esperanto. Pe lângă mine trece în mare viteză o maşinuţă cu vreo trei girofaruri aprinse. Urgenţe! Suntem doar într-o ţară măcinată de conflicte. Curând maşinuţa se întoarce, ducându-le pe cele două femei corpolente, flancate de soldaţi. Ne zâmbesc, ne fac cu mâna. Noi ne târâm de-a lungul coridoarelor infinite.

La ieşire, facem cunoştinţă cu ghidul nostru, Tomer (ebr. „palmier“), evreu din Botoşani, dar care a apucat deja două războaie în Israel. Ni se distribuie din partea firmei câte o şapcă şi o hartă a ţării (dacă aş fi ştiut că e o strategie de identificare, aş fi avut mai mare grijă de ele), apoi demarăm spre Cesareea. Trupul uriaş al lui Tomer ne blochează perspectiva. Zice: mânuţele sus! facem încălzirea! învăţăm să numărăm până la 1. Tot autocarul repetă după el: ehad!

La Cezareea vedem ruinele portului roman şi o mare furioasă, demnă de penelul lui Aivazov. Alături se află fortul Cruciaţilor. Ne îndreptăm spre Nazareth, rulând pe autostrada Ytzak Rabin. Dincolo de sârma ghimpată, se văd satele arăbeşti: vile albe ocupând poalele şi mijlocul munţilor. La parter, locuiesc părinţii, sus cei mai tineri. Aşa-zişii munţi sunt cât nişte dealuri, dar presăraţi cu stânci, pietre, pietricele. Printre ele, arbuşti, palmieri şi agave imense.

Pe la 6 p.m. ajungem la hotelul Golden Crown, după ce am urcat serpentinele Nazareth-ului. Intrarea în clădirea enormă se face pe la etajul 5. Etajele inferioare coboară pe coasta muntelui. Sorbim welcome drink-ul şi lipim pe valize etichetele cu numărul camerei, ca să ştie hamalii unde să le transporte. La cât sunt de obosit, mă bate gândul să-mi lipesc o etichetă pe frunte - poate aşa mă duce cineva pe sus până la etajul 8.

Dimineaţa, micul-dejun constă dintr-un bufet suedez, deşi eu l-aş numi mai curând bufet semitic: sosuri cu care nu ştim ce să facem, fructe, diferite sortimente de peşte, sucuri etc. Un obicei culinar al evreilor este să înceapă masa cu o salată, doar apoi se trece la felul al doilea.

Printre migdali înfloriţi, spre Muntele Tabor

Odată întremaţi, ne suim în autocarul condus de Avi, bulgar la origine, care se străduieşte să înveţe româneşte de 4 ani. Încă unul şi treaba e ca şi făcută. În timp ce şerpuim în josul serpentinelor Nazarethului, Tomer ne provoacă la o rundă de gimnastică digitală: ehad! shtaim! („doi“). Scoate apoi o carte a părintelui Ioanichie Bălan şi i-o dă spre lectură cu voce tare unuia dintre preoţii pelerini.

Circulaţia este intensă. De o parte şi de alta a drumului sunt case îngrijite cu grădini mici, în care cresc portocali, roşcovi etc. Apar şi minicartiere de blocuri, mai toate noi, nu mai înalte de patru etaje şi cu arhitectură modernă, prea puţin variată. În faţa blocurilor, peluze şi palmieri. Apoi mari sincope urbane: şoseaua e străjuită de lanuri verzi. E un soi de grâu creat special pentru solul acesta dur sau nisipos. Suntem în februarie şi e deja mijlocul primăverii. Primii copaci care izbucnesc în floare sunt migdalii. Fructul se formează înainte de căderea florilor. Tomer ne dezvăluie că pentru secarea terenurilor mlăştinoase sunt plantaţi eucalipţi. Copacul acesta filiform are frunze otrăvitoare. Singurul animal capabil să-şi completeze dieta cu ele ar fi ursul koala. Mărturisesc că n-am văzut nici un ursuleţ, deşi m-am uitat atent, mai ales că, dincolo de copaci - ne spune ghidul -, s-ar afla terenul pe care joacă golf menajera lui Avi. Nici pe menajera milionară nu am apucat s-o zăresc, întrucât autocarul face la stânga, direcţia satului arab Duburyia, întins pe coastele Muntelui Tabor.

Când scriu „sat“, nu trebuie să vă gândiţi la ceva gen Adunaţii-Copăceni. Aici, sat înseamnă o aglomerare de vile în diverse stadii de execuţie. Unele luxoase, altele terminate doar pe jumătate, cu curtea plină de hârburi. Uneori, vezi numai locul de construcţie, tăiat în roca roşcată. De fundaţie de ce ar mai fi nevoie? Toate casele sunt din beton armat, iar acoperişul este format dintr-o terasă unde sunt puse la uscat haine şi covoare (vorba răposatei mame a lui Tomer: Israelul e cea mai bună ţară de uscat rufe). Tot pe terasa-acoperiş sunt şi butoaie metalice umplute cu apă. Unele case au şi panouri solare. În felul acesta, mare parte din locatari au apă caldă şi curent electric pe gratis. În faţa sau în curtea fiecărei vile se găsesc câte una sau două maşini. Cele mai multe - noi, scumpe, deşi în Israel, din cauza conflictelor interetnice, asigurările sunt piperate, preţul unei maşini fiind cam de trei ori mai ridicat decât în Europa. Satele arăbeşti de munte cu vilele lor înghesuite, încălecate, alb-ruginii şi cu arhitecturi diverse, mi-au adus aminte de sudul Franţei (Nissa, Monaco) sau, ca să păstrăm măsura, de Grecia.

În Cana Galileii ne întâmpină un călugăr cu trei degete ridicate

Demarăm spre Haiffa, centru industrial pus pe picioare de nemţi şi englezi. Şi aici urcăm serpentine printre blocuri imense, construite în pantă şi în scara cărora se intră printr-un fel de pasarelă. De pe Muntele Carmel se vede portul cu munţii Libanului, de pe cealalată parte. De acolo se trăgea, nu de mult, cu rachete. De sus avem o vedere panoramică a Grădinilor Persane şi a Centrului Bahai, a cărui cupolă este aurită. În stânga, grădina cu palmieri, peluze şi flori exotice coboară până la baza muntelui; în dreapta sunt vile luxoase. Coborâm apoi muntele şi, aflaţi la baza fabuloasei grădini, ne învârtim de câteva ori într-un sens giratoriu. Nu contează că toată circulaţia e blocată - pozele să iasă bine! Nimeni nu claxonează, totuşi.

Seara, înainte de cina sardanapalică, oamenii îşi întăresc sufletele cu o pălincă adusă de acasă. Se invită unii pe alţii în camerele spaţioase. După festin, ne aventurăm la o plimbare. Munţii-dealuri sclipesc de luminile aşezărilor. Ai senzaţia că Israelul e, de fapt, un singur oraş. Aproape că nu sunt zone nepopulate. Şi peste tot aceeaşi privelişte surprinzătoare: lângă o aglomeraţie de vile nou-nouţe şi opulente, povârnişuri cu stânci şi licheni.

La Yardenit este locul unde lumea vine să se boteze în Iordan. Vegetaţia este bogată, râul are ape verzi. Pe mal s-au construit magazine de suveniruri, cafenele şi cabine unde să se schimbe oamenii în cămaşa albă de botez (15$).

Ajungem şi la mănăstirea grecească din Cana Galileii. Aici sunt conservate vasele în care Iisus a transformat apa în vin. Călugărul responsabil ne întâmpină cu trei degete ridicate: avem 3 minute la dispoziţie să ne închinăm. Timpul se prelungeşte, totuşi, până lăsăm acatistele şi banii. La ieşire trebuie să ne ferim de apa tâşnită din furtunul unui îngrijitor care răcoreşte cimentul curţii.

Shabbatul în Ierusalim. Via Dolorosa

Partea a doua a pelerinajului începe cu deplasarea la Ierusalim. Oraşul, aflat sub atâtea ocupaţii (evreiască, romană, cruciată, bizantină, persană, musulmană), este unul dintre cele mai frumoase din lume. Cosmopolit, elegant, modern şi înţesat de monumente. Nimerim chiar de Hannuka, sărbătoarea recuceririi Templului. Străzile sunt înţesate de evrei „ultraortodocşi“ în haine negre, ciorapi albi, pălării sau căciuli de blană negre, mari cât o roată de caşcaval ca la vreo 5 kg. Poartă barbă şi perciuni spiralaţi ce le coboară de-a lungul gâtului. A doua zi e Shabbat-ul, sâmbăta, zi nelucrătoare, deci toate magazinele sunt zăvorâte. Şi totuşi, după orele 20, în plină beznă, toate prăvăliile se deschid şi oraşul liniştit devine un stup agitat. Intrarea în supermarketuri se face ca la aeroport - toţi suntem trecuţi prin filtrul detectoarelor de metale.

A doua zi parcurgem Via Dolorosa, Drumul Crucii, cu cele 14 staţii ale calvarului îndurat de Iisus. Ultimele 4 sunt chiar în Biserica Sfântului Mormânt. Emoţia ce ne umple sufletele este oarecum poluată de magazinele arabilor, care sau vin şi-ţi propun mărfuri sau stau pe scaune de plastic, cu picioarele întinse în mijlocul drumului. De fapt, Via Dolorosa este parte a unui bazar-labirint, compus din zeci de străduţe strânse între case din piatră.

Biserica Sfântului Mormânt are un plan complicat, şi încă se extinde. În faţa ei se găseşte o moschee. Musulmanii de aici închid şi deschid biserica de secole, ca să nu se mai certe între ei catolicii, ortodocşii, armenii, copţii. Cum pătrunzi în biserică, ai în faţă lespedea alb-roşcată pe care a fost pregătit pentru înmormântare trupul lui Iisus. În dreapta, urcând pe trepte, se află altarul construit pe Golgota. Revenind la parter şi continuând pe culoarul din dreapta, o ferestruică lasă să se vadă sângele Mântuitorului, îmbibat în rocă. O picătură din acest sânge ar fi căzut pe craniul lui Adam, îngropat sub Golgota. Coridorul este circular, dar, la un moment dat, nişte trepte abrupte duc la subsol, unde se află Capela Sfintei Cruci. Este fosta groapă de gunoi de pe vremea romanilor, unde împărăteasa Elena a avut inspiraţia să pună să fie căutată Crucea. Partea stângă a marii biserici este acoperită de o cupolă care are o deschizătură în centru. Pe aici pătrunde fulgerul care aprinde lumina miraculoasă de Paşte. Sub ea se află capela construită deasupra mormântului Mântuitorului, strânsă în uriaşe şine de fier.

Mănăstirile Sfântului Ioan Iacob

O altă etapă a pelerinajului a fost Mănăstirea Hozeva, locul de pustnicie al Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ. Nu e aşa simplu să ajungi acolo, însă până la graniţa cu Libanul ne-a dus autocarul. De acolo am fost preluaţi de dubiţe conduse de şoferi arabi. Ghidul nostru n-a depăşit niciodată graniţele Israelului în compania noastră. Pasă-mi-te, nu voia să fie luat ostatic. Microbuzele iau cu asalt un munte deşertic, acoperit doar cu pietre mărunte. Chiar şi aşa, drumul îngust care şerpuieşte de-a lungul peisajului post-atomic e asfaltat până-n vârf. De pe culme, drumul este continuat pe jos, coborând coastele unui defileu în adâncul căruia clocoteşte un râu. În decursul timpului, râul a săpat un canion impresionant. Lângă albie se pot vedea palmieri şi alte plante. Sfântul Ioan Iacob şi-a încropit o colibă pe versantul vertical al muntelui. Ca să ajungi la ea, trebuie să urci două scări lungi şi fragile din lemn care duc la un fel de peşteră-coridor. Fără aptitudini de alpinist nu prea ai cum să te încumeţi la aşa ceva. Mănăstirea este puţin mai jos, suspendată şi ea deasupra canionului. La întoarcere, suntem aşteptaţi de beduini care, pentru 15$, le oferă celor epuizaţi un măgar pe post de taxi.

Mănăstirea Sfântului Sava

A doua ieşire din Ierusalim a avut loc în Palestina. Propriu-zis, Ierusalimul este divizat de un zid de beton, înalt de 4 m. Trecerea dintr-o parte într-alta se face printr-un culoar de sârmă ghimpată. Numai aşa am putut ajunge să vizităm Bethleemul, cu Biserica Naşterii Domnului.

Tot cu şoferi arabi am ajuns la Mănăstirea Sfântul Sava, situată în deşertul Palestinei, şi ea pe muchia unui canion. În această mănăstire nu este îngăduită prezenţa femeilor. Aşa că, în timp ce bărbaţii vizitau şi erau poftiţi la o întremare cu ciocolată şi mastică, femeile din grup s-au apucat să intoneze cântări religioase în faţa mănăstirii, spre deliciul călugărului portar, român şi el.

Interesant este că arabii din zonă sunt împărţiţi în două: creştini şi musulmani. Cei creştini au pe frontispiciul vilelor o efigie cu Sfântul Gheorghe. Ciudăţenia este că mănăstirile creştine din zonă se află printre arabii musulmani, iar nu printre cei creştini.

Mormântul lui David şi Muntele Măslinilor

Odată reveniţi în Ierusalim, ne suim pe Muntele Sion, unde se află un complex de biserici. Centrul atracţiei este mormântul lui David. Intrăm într-o sală mare, după care bărbaţii se separă de femei. Într-o primă încăpere, un soi de bibliotecă, câţiva evrei se roagă cu voce tare sau citesc, alţii dorm. În a doua cameră se află mormântul din piatră masivă, acoperit cu steagul prevăzut cu steaua lui David. În faţa mormântului, pe scaune, trei evrei se leagănă înainte-înapoi. Au gecile trase peste cap şi şi-au scos pantofii din picioare. Ghidul explică cu voce puternică, peste capul lor, ca să audă şi femeile de dincolo de paravan. Ieşim şi, într-o încăpere largă, dăm peste evrei tineri care plâng, se iau în braţe, se pupă, râd, apoi iar plâng.

Pornim spre Muntele Măslinilor. Aici e mănăstirea rusească de pe locul căreia s-a înălţat la ceruri Maica Domnului. Urma piciorului Său se mai vede pe o piatră. Într-una din cele două biserici, pardoseala are o gaură în mozaic. E locul unde a căzut capul Sfântului Ioan Botezătorul, când a fost decapitat. De aici mergem pe jos până la locul de unde s-a înălţat la ceruri Mântuitorul. Capela care conţine urma piciorului Său, imprimată în piatră, este înconjurată de un zid impunător. Ca să pătrundem, trebuie să-l chemăm pe paznicul moscheii de alături. Musulmanii sunt cei care au înălţat zidul cu pricina, aşa că l-au păstrat în administrare. Tot îngrijitorul musulman e cel care ne vinde iconiţe şi mătănii.

Începem coborârea Muntelui Măslinilor, spre Grădina Ghetsimani. Urmăm un drum asfaltat, care şerpuieşte printre gardurile cimitirelor evreieşti. Sunt mii de morminte din piatră, asemănătoare cavourilor de la noi. Pe lespezile lor sunt presărate pietricele. Întinderea imensă a cimitirelor este lipsită de vegetaţie - doar morminte din piatră şi ciori rotindu-se în aer. Aproape de baza muntelui se găseşte biserica ortodoxă unde se află mormântul Maicii Domnului. În biserică se coboară adânc, pe trepte. Naosul este împodobit cu sute de candele de diverse mărimi şi tipuri. Una dintre cele mai frumoase este cea dăruită de regele Carol I. În acest loc se află şi o faimoasă icoană făcătoare de minuni, care îi vindecă mai ales pe cei paralizaţi. Preotul român de aici ne povesteşte că în timpul unor inundaţii catastrofale de acum câţiva ani, icoana s-a ridicat de la locul ei, a levitat până la fereastra de lângă boltă pe unde intra apa, a închis-o, apoi s-a întors la locul ei.

Reîntâlnirea cu Frankfurt

Decolăm spre ţară de pe aeroportul Ben Gurion. Îmbarcarea a fost dificilă, pentru că unii dintre noi nu ne-am găsit şapca şi harta primite din partea firmei de turism. Apare suspiciunea că nu facem parte din grup, că am fi terorişti infiltraţi. În sfârşit, după scotocirea amănunţită a conţinutului valizelor, suntem lăsaţi să trecem. În avion îl zăresc pe Frankfurt, bătrânul evreu cu care conversasem la venire. Îl salut şi-l întreb cum a fost logodna. O clipă e buimăcit de coincidenţă. Îşi revine repede însă şi, zâmbind, îmi dă un ou fiert ca amintire.

Pelerinajul ne-a obosit, dar ne-a şi transfigurat sufletele. Parcă ar trebui să refacem traseul, ca să ne aranjăm în minte toate cele văzute. După câteva zile, vedem la televizor conflictele din Gaza, unde soldaţii israelieni au ucis o sută de arabi. Mai trec câteva zile şi auzim despre atentatele sinucigaşe comise de arabi într-o şcoală confesională evreiască. Chiar şi aşa, tot am relua expediţia - unii se războiesc pentru pământ, alţii se războiesc pentru suflet.

Massada şi potopul din deşert

Neapărat trebuie să menţionez călătoria de-a lungul ţărmului Mării Moarte până la Massada, muntele pe care Irod şi-a construit un castel-fortăreaţă. Aici s-au baricadat ultimii zeloţi care se împotriveau stăpânirii romane. După distrugerea Templului din Ierusalim şi reprimarea rebeliunii evreieşti, legiunile au înconjurat masivul nu mai înalt de 450 m, dar extrem de abrupt. Cetatea este prevăzută cu cisterne enorme, aşa că o singură ploaie torenţială asigura apa pentru aproape un an. Asediul avea să dureze trei ani. De sus, de pe munte, se văd încă pătratele din piatră unde au fost încartiruite legiunile. Pentru a sparge zidurile fortăreţei, asediatorii au înălţat un soi de contrafort din pământ, pe o coastă a muntelui. Chiar şi aşa, lucrul nu ar fi fost posibil dacă munca nu ar fi fost făcută de sclavii evrei. Miloşi cu fraţii lor, zeloţii au renunţat să-i mai bombardeze cu bolovani, săgeţi şi ulei încins. Finalmente, au fost traşi la sorţi zece rebeli care i-au ucis pe cei 960 de locuitori ai cetăţii, printre ei femei şi copii. Plăcuţele cu numele lor, care au servit la tragerea la sorţi, au fost descoperite şi sunt expuse. Romanii au cucerit Massada, dar n-au găsit nici un supravieţuitor.

La întoarcere, soarele arzător este înghiţit de nori hulpavi. Se porneşte o ploaie apocaliptică, aşa cum nu se vede în deşert decât odată la 20 de ani. De pe munţi se scurg şuvoaie care se prăbuşesc în zeci de minicascade pe şosea. De aici, curg mai departe, în mare. Asfaltul este acoperit de ape roşiatice care, ajunse în mare, formează o uriaşă pată pe întinderea albăstrie. Încep să cadă şi bolovani de pe munţi. Autocarul reuşeşte să străpungă blocada în ultimul moment. În urma noastră nu mai poate răzbi nici o maşină. La radio se anunţă că două persoane sunt date dispărute. Îşi fac apariţia şi elicoptere care îi caută. Ieşim din deşertul inundat şi Tomer îşi ia rămas-bun de la noi, încheindu-şi discursul cu exclamaţia: „Spuneţi tuturor că în Israel domneşte ordinea. Evreii şi-au clădit un stat civilizat. Massada nu va mai cădea niciodată“. Devine apoi apatic şi desenează cu degetul palmieri pe geamul aburit de ploaie. Ca să nu ne fure somnul, recapitulăm în gând numărătoarea până la şapte: ehad, şhtaim, şhaloşh, arba, hameş, şheşh, şheva.