Omul care „topește” în lut durerile anotimpurilor

„Și acum, Doamne, Tu ești Tatăl nostru, noi suntem lutul și Tu olarul, toți lucrul mâinilor Tale suntem!” (Isaia 64,7). Și așa s-a făcut omul vas de lut peste care a suflat Dumnezeu, luminându-l cu câteva picături de cer. Și poate că tot așa au apărut apoi oamenii-olari, cu mâinile lor ridate frământând țărâna, ca să topească durerile anotimpurilor, să strivească ispitele și să adune în rotunjimea lutului învârtit toate bucuriile. Căci, modelând chipul vasului, cocoșii încep să cânte vestind o nouă naștere. Așa „am citit” noi lucrarea mehedințeanului Marcel Sever Tănasie, olarul din Noapteșa-Șișești.

La marginea satului Noapteșa, comuna Șișești, județul Me­he­dinți, într-o căsuță ce se pierde printre pomi, animale și orătănii, trăiește familia lui Marcel Sever Tănasie. „Un țăran român, dar și olar”, cum se recomandă cu simplitatea omului împăcat cu sine, cu Dumnezeu și cu lumea care îl înconjoară. Aici, într-un atelier modest, lutul, prezent peste tot în forme și stări diferite, „respiră” ca pruncul în pântecul mamei, care așteaptă clipa intrării în lumină, ca să țipe cât îl țin plămânii că în univers se naște încă o viață. Și, tot aici, ca să fie tot timpul aproape de el, să-i vegheze liniștea somnului și tăcerile, Marcel și-a făcut și patul în care doarme, cu o ureche pe pernă și cu alta atentă la tânguirea corzilor contrabasului lui Gheorghe Bocea, din Isverna, salvat de olar cine știe din ce rătăcire, părăsire sau uitare.

Pe pământ și în cer

În acest univers mitic, se perpetuează una dintre cele mai tainice îndeletniciri umane, cu rădăcini înfipte în negura începuturilor: olăritul. Meserie pe care au practicat-o noapteșanii veacuri la rând, iubind-o cu smerenie și dăruire, uitând-o, abandonând-o, reluând-o, chiar dacă astăzi numai câțiva, pentru că lutul îi cheamă. Îi mustră și strigă la ei, de acolo de sub alte straturi de lut, să vină, să-l scoată la lumină, să-l „nască”, pentru ca la rândul lui să poată naște forme, emoții, bucurii, tăceri metafizice, cum stă bine „materialului” din care chiar oamenii au fost zămisliți de Creator. Și Marcel Tănasie i-a auzit chemarea. Și-a abandonat serviciul provizoriu, ca să se dedice lutului cu toată ființa lui, cu toată dragostea și bucuria unui „țăran român, dar și olar”. Nobilă identitate cu care se legitimează și în lume, și în cer.

„În sat, mai suntem doar vreo 22 de olari, de vârste diferite. Unii foarte tineri, alții mai bătrâni. Eu am învățat meseria de la bunicul meu, Marinică Giura. Lutul bun se află undeva într-o margine a satului. De acolo îl scoteau și bunicii, și străbunicii mei. Se află la o adâncime de doi metri, într-un strat de 60 de centimetri. Îl scoatem, îl aducem acasă cu calul, îl depozităm și avem din el tot timpul anului. Dintr-o altă parte a satului aducem nisipul. Fiind foarte gras, lutul trebuie amestecat cu acest nisip sticlos, ca să nu crape la uscare sau la ardere. Se spune că pe vremea în care s-a întemeiat satul Șișești, s-ar fi descoperit și lutul bun pentru olărit. Se mai spune că numele comunei ar proveni de la «șiș», care înseamnă tăiș, cuțit, obiect folosit și în olărit, sau de la capră, căci la noi acestui animal i se spune... șiș! Eu fac obiecte de uz casnic și decorative. O ceramică albă, neîmbunătățită, fără nici un fel de glazuri, ca pe vremea dacilor. Uneori mai aplic doar o vopsea simplă, produsă din coloranți naturali, tot din lut. Modelele sunt și ele la fel de simple, ca acelea de acum mii și mii de ani. Nu vreau să le stric tocmai eu. Până să ajungă «boboloașe», adică bulgări, lutul se «murează» mai întâi, adică se înmoaie cu apă și se «toacă» cu cazmaua, până ce devine ca plastilina. Se pune după aceea un strat de nisip jos, peste care se așază lutul, pe care îl luăm la călcat și-l întindem chiar și de zece ori, ca pe o foaie de plăcintă. Apoi îl rulăm, iar îl călcăm, până se omogenizează. Se aleg impuritățile, se fac «boboloașele», după mărimea obiectelor pe care dorim să le realizăm, le punem pe roată, învârtim, modelăm vasele, le uscăm și, când se adună cantitatea necesară, le așezăm în cuptor și le ardem lent, cu lemne, între 12 și 14 ore, la o temperatură de 300 de grade. Dacă arderea este rapidă, vasele vor crăpa. Ca decoruri, folosim «mersul șar­pelui», asemănător cu cele de pe brățările dacice, «spirala vieții», pe fundul farfuriilor, și «soarele»”, ne spune Marcel în timp ce mâinile lui lucrează.

„Dumnezeu este Olarul”

Privim prin atelier încercând să ne integrăm acestei lumi tăcute, de lut, să „prindem” și noi șoaptele lui, sau să-i simțim respirarea. Căci nu se poate să nu vibrezi într-un fel la „arderea” acestui univers. Pe o balanță atârnată de tavan stau două urcioare, pregătite parcă să le fie cântărit duhul pe care urmează să „îl sufle” peste cei care se vor adăpa din ele. Într-un colț, stă rezemată o jucărie cumpărată dintr-un târg, căreia Marcel i-a cioplit, dintr-o rădăcină, un cap de lup; ceva mai departe, o lampă de miner veghează ca lumina nevăzută „pusă” în carnea vaselor de mâna olarului să nu se stingă niciodată. Nici atunci când din ele vor rămâne doar câteva cioburi.

Privim tăcuți, martori la nașterea unei lumi din pământ și tăcere. Doar zumzetul roții învârtite de piciorul olarului murmură o incantație sau, cine știe, poate chiar un psalm.

„Pentru mine, lutul reprezintă o foarte mare bucurie, mai ales când el bucură pe alții. În primul rând pe copii. Când îi văd că încep să lucreze lutul cu mâinile lor, și cât de fericiți sunt, mă bucur nespus. Lutul mai înseamnă pentru mine și identitatea țării mele, și mi-aș dori ca meșteșugul acesta să fie continuat de unul din cei patru copii pe care îi am. Poate Andrei să-l ducă mai departe, căci lui îi place meseria asta, din care, astăzi, doar supraviețuiești. Și mai cred că munca pe care o fac eu are legătură cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este Olarul, iar noi suntem lutul. Cum scrie și pe bucata asta de pământ ars de pe perete. El mi-a dat harul, pentru ca eu să pot bucura, la rândul meu, pe alții”, ne mai spune Marcel. Omul care își vinde prin târguri vasele merge pe la muzee, prin sate de vacanță, prin școli, pe unde este chemat, ca să bucure cu meseria lui mai ales pe copii.

Așa l-am cunoscut noi pe Marcel Sever Tănasie. „Un țăran român, dar și olar”. Un mește­șugar, dar și ceva mai mult: un supraviețuitor și un luptător. Din amestecul de tristețe și încredere pe care îl degajă, luminează, ca o făclie, sufletul lui, pe care, cu mâinile, îl așază, cu fiecare rotire, cu fiecare spirală, în inima vasului de lut. Din care, la plecare, am fost îmbiați și noi să gustăm o gură de vin dumnezeiesc, să rupem o bucată de pâine aburindă scoasă din țest, și s-o mâncăm cu bucuria și smerenia cu care înghițim sfânta cuminecătură...