Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Patria din piatră vegheată de „ochii lui Dumnezeu“

Patria din piatră vegheată de „ochii lui Dumnezeu“

Un articol de: Raluca Brodner - 07 Aug, 2014

S-a bucurat o viaţă întreagă de atenţia şi compania unor mari personalităţi din domeniul artistic. De asemenea, talentul i-a fost recunoscut de Patriarhul Teoctist care, odată ajuns în atelierul său, i-a spus: „Domnule Marinete, dacă aş avea pălărie, mi-aş scoate pălăria!“ Constantin Marinete ciopleşte piatra de la 14 ani. Până la cei 74 de ani, câţi numără astăzi, a avut tot timpul să îmblânzească roca dură - dovadă sunt monumentele, bisericile şi catedralele răspândite peste tot în ţară.

Pe Strada Menuetului din Bucureşti, în spatele unui gard înalt de lemn se întinde, cât e de lungă, o curte, flancată din toate părţile de copaci înalţi, cu trunchiuri subţiri, în care se răsfaţă la soare, ca nişte nestemate scoase din adâncuri, stive de pietre de diferite mărimi şi modele. „Aceasta este patria mea“, iese în întâmpinare glasul stăpânului, sculptorul Constantin Marinete. Cu un surâs şi o căutătură prietenoasă, continuă: „Trei teme mari m-au preocupat de-a lungul timpului: scara la cer, ochii lui Dumnezeu, mărgelele reginei. Toate sunt aici, la fel şi variaţiunile lor“. Trece repede cu mâna peste rotunjimile pietrelor frumos lucrate şi faţa i se înseninează când îşi aminteşte: „Aici, în curte, a fost de două ori şi Patriarhul Teoctist. Mi-a zis: «Domnule Marinete, dacă aş avea pălărie, mi-aş scoate pălăria!» A venit să vadă lucrările. Mai apoi am făcut toată pietrăria de la ctitoria sa, mănăstirea din Popeşti- Leordeni. A fost un patriarh mare, un om mare, şi am rămas cu o vie amintire a sa.“

Scara la cer

De cum a deschis ochii, micuţul Constantin a fost fascinat de tăcerea şi tăria pietrelor care se găseau, slavă Domnului, pe toate drumurile şi gârlele din satul natal Dorobanţu, Teleorman. „N-aveam mai mult de 14 ani când fratele meu, Florea, m-a angajat la «Marmura Bucureşti», renumita fabrică de prelucrare a pietrei, unde erau meşteri care mai de care. Acolo s-au făcut majoritatea lucrărilor mari din Capitală. Am avut marea şansă de a-l întâlni pe unul din meşterii care am lucrat cu marele Brâncuşi. Se numea Ion Alexandrescu. El a avut două serii de câte 30 de elevi în fabrică, iar eu am făcut parte dintr-una din serii,“ vorbeşte sculptorul.

Datorită meşterului Alexandrescu, cel care l-a învăţat tehnica lui Brâncuşi, Constantin Marinete se consideră a fi ucenicul de peste timp al marelui sculptor român. Îl poartă în cele mai curate simţăminte ale fiinţei sale. Ori de câte ori ajunge în Târgu-Jiu, se aşază în faţa Coloanei Infinitului pe una din cele două bănci de piatră pe care le-a sculptat împreună cu un bun prieten. Stă minute în şir cu ochii la capodoperă şi tace de nu se mai opreşte, atât e de fascinat de întâlnirea cu părintele sculpturii moderne.

„Dacă am început în adolescenţă cu dascălul care a lucrat cu Brâncuşi, am fost bine copt în meseria asta. Altfel spus, eram bine pietruit când m-am dus la facultate. Sunt singurul sculptor care a început întâi cu piatra şi mai apoi cu şcoala“, lămureşte domnul Marinete, care a avut parte de un mediu propice dezvoltării sale profesionale, deoarece a cunoscut de timpuriu mari sculptori cu care, în bună parte, a şi lucrat.

Dintr-un colţ al curţii pline cu îngeri, cruci, scări către cer, păsări, toate din piatră, dar nu împietrite, căci a avut grijă meşterul Marinete să le dea expresivitate, „ochii lui Dumnezeu“ privesc întruna. „De câte ori mă uit la ei, parcă îmi spun: «Vezi ce faci!» Şi eu lucrez cu luare aminte“, mărturiseşte domnul Constantin. După un moment de tăcere recunoaşte că i-a plăcut mult această „meserie multimilenară, ce s-a practicat din vechime de oameni iscusiţi. Trebuie să ai un pic de înclinaţie, ca la orice meserie. Eu am avut parte şi de şansă, e adevărat. Mi-a plăcut să lucrez piatra în general, apoi marmura şi să realizez teme cu caracter religios, cu simbolistică importantă, scara la cer fiind primordială în opera mea“.

Sculptorul a trudit pentru multe biserici, catedrale şi la majoritatea monumentelor, cele mai multe închinate eroilor neamului din Baia Mare, Satu Mare, Suceava, Iaşi, Aiud etc. Tot el este cel care a realizat monumentele funerare ale unor mari personalităţi, precum Maria Tănase, Toma Caragiu.

„Tot omul care creează este împreună cu Dumnezeu“

Despre tânăra generaţie, moştenitorii patrimoniului lăsat de înaintaşi, sculptorul afirmă: „E plină de talente această generaţie, de oameni care vor să facă ceva, însă faţă de perioada în care noi ne-am şcolit e mai moale interesul acum pentru şcoala asta. Probabil, şi-au dat seama că nu prea au unde să lucreze. Generaţia noastră s-a impus, erau şi alte vremuri, însă exista mai mult interes pentru frumos.“

Unui tânăr care vrea să devină sculptor, Constantin Marinete îi dă următorul sfat: „Să-şi urmeze visul! Să nu se uite la împrejurările de acum, care nu sunt prea propice pentru meseria aceasta. Dacă are chemare şi îi este drag, să meargă înainte. Arta nu pune probleme de mâncare sau ce maşină să-mi iau. De se spune că e sacră? Este legată de cer. Tot omul care creează este împreună cu Dumnezeu.“

Cât priveşte mirajul străinătăţii, care i-a învăluit pe mulţi conaţionali ai noştri, inclusiv artişti plastici, şi i-a dus departe de glia străbună, domnul Constantin susţine că nu s-a lăsat sedus de pământul străin: „Am fost în câteva ţări din afară. La Roma, ţin minte, m-am întâlnit cu maestrul Dan Hăulică (n.r., preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă) şi i-am spus: «Maestre, mă duc acasă. E cel mai bine acolo. Mă inspiră pământul nostru». Şi domnul Hăulică m-a bătut pe umăr afirmativ. Şi cu naşterea şi viaţa noastră e o treabă: sunt energiile locului. Când te duci în alt loc, nu se ştie dacă îţi mai merge ca în locul în care te-ai născut (s-au făcut studii în privinţa asta), acolo sunt alte energii. Sunt unii cinstiţi care spun că România este ţara din Europa cu cele mai multe valori intelectuale şi spirituale.“

Datoria artistului faţă de societate

La cei 74 de ani ai săi, Constantin Marinete continuă să muncească. Momentan, îşi finisează cele mai reuşite lucrări în vederea vernisării unei expoziţii. În atelierul din Strada Menuetului, zi de zi îi este alături unul dintre fiii săi, Alexandru Constantin.

„De când am deschis ochii am văzut pietre. Mi-am spart capul printre pietre, m-am julit printre pietre. Sculptez de când sunt mic, de la 8 ani. Am avut exemplu în curte, pe tata care lucra cu diverşi colegi. În atelierul tatei am învăţat meserie“, începe să vorbească Alexandru Marinete, absolvent al Universităţii Naţionale de Arte, Bucureşti, secţia Sculptură, clasa profesorului Paul Vasilescu.

Lucrările tânărului sculptor pot fi admirate în biserici, catedrale, instituţii, dar şi în locuinţe private din Bucureşti şi din ţară.

„Sculptura nu prea este apreciată la noi în ţară. Puteam foarte simplu să fac altceva şi mi-ar fi fost mult mai uşor, dar e pasiunea la mijloc. Am ales să fac sculptura şi pot spune că nu îmi pare rău. Odată ce înţelegi lucrul cu piatra, ţi-e mai greu să te desparţi de ea. Apoi, e şi o datorie a artistului faţă de societate să-i dea ceva frumos, care să-i bucure ochiul“, încheie fiul cel mare al lui Constantin Marinete.