Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Pe cărări bătătorite de mii de paşi

Pe cărări bătătorite de mii de paşi

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 10 Aug, 2019

Puține sunt zilele în care Ceahlăul nu e însuflețit. Drumeți de ocazie sau pasionați îl străbat în călătorii ce niciodată nu seamănă unele cu celelalte. Așa cum nici muntele însuși nu e același de fiecare dată. Ceahlăul are fețe câte zile are anul. Căci soarele și cerul fac din el, de sute de ani, un sanctuar al desăvârșirii. Mai cu seamă acum, în luna august, „Luna Ceahlăului”, cum i se spune în Moldova, grație hramului „Schimbarea la Față” al mănăstirii din munte, devenit, prin extensie, hramul întregului masiv, cărările se îngreunează sub povara pașilor celor care urcă povârnișuri, animați de dorința de a ajunge sus și de a înțelege, privind roată peste toate zările, vorbele Scripturii: „Și S-a uitat Dumnezeu peste lume...”

Să ajungi pe Ceahlău e nu doar prilej de testare a limitelor de rezistență fizică, ci și o bună cale de meditație. Aerul tare, potecile povârnite, priveliș­tile fără egal, liniștea de netulburat, toate la un loc îți conferă cel mai potrivit cadru pentru un dialog intim cu tine însuți. Iar spre vârf se poate ajunge pe cel puțin șase trasee turistice marcate, cu grade de dificultate diferite. Oamenii locului mai știu însă și alte scurtături prin care străbat, ferit, până în inima muntelui.

Geografia locului e splendid închipuită. De pe stâncile cuminți, de pe culmi, pe care văzându-le de jos n-ai crede c-ai putea să le atingi vreodată, coboară cărăruile, ca niște firișoare deșirate dintr-un ghem ce despart adâncimea codrilor. Ca și cum Soarele, bunul, și-ar fi făcut iatac de foc pe Vârful „Toaca” și de-acolo, de sus, și-a răsfirat razele, să le facă drum de lumină temerarilor.

Unul dintre cele șase trasee marcate pornește din stațiunea turistică Durău, de la 780 m altitudine, urcă pieptiș versantul împădurit până la Cabana Fântânele (1.235 m), trece prin locul numit „La morminte”, înaintează spre Vârful „Cușma Doroban­țului”, apoi se tot furișează prin jnepenișul neprietenos ba pe sub Vârful „Piatra Lată”, ba pe sub „Panaghia”, ba pe sub Vârful „Toaca” (1.900 m), trece peste Vârful „Lespezi” (1.805 m), pentru ca în final să te abandoneze buimăcit de-atâta frumusețe și cu picioarele tremurând după truda urcușului chiar în fața Cabanei Dochia (1.770 m).

L-am străbătut întocmai în încercarea de a înțelege, cu ochii și cu mintea, de ce acest munte e atât de iubit, atât de căutat, atât de cutreierat. De ce nici un efort nu pare prea mare în încercarea de a-i cuceri înălțimile. Și mai ales de ce nu mai conștientizăm că suntem parte din natură și că, fără a-i fi tovarăș cinstit, nu facem decât să ne înșelăm pe noi înșine. Și să ne tocim instinctele de bună viețuire. 

Urcușul

Traseul pe care l-am ales e unul relativ scurt. Un drumeț experimentat îl poate străbate, așa cum am aflat de la salva­montiștii nemțeni, în maximum trei ore și jumătate. Pentru începători ca mine, timpul de urcare se tot dilată în funcție de rezistența individuală la efort.

De la Durău, drumul începe ușor, parcă pentru a nu te speria. Se așterne prin locuri când accesibile, când primejdioase, punându-ți la încercare picioarele și iscusința de a escalada. Apoi tot urcă, obosindu-te doar pe tine, drumețul. Căci el se tot aburcă, jucăuș, pe curbe de nivel, peste rădăcini noduroase, printre bu­căți de stânci cărate la vale de șu­voaiele nervoase, peste dâmbo­curi ce se ivesc în cale când nici nu te aștepți. De voie, de nevoie, intri în jocul urcușului, disciplinându-ți și mersul, și respirația. Un prim popas în inima codrului, și-apoi iarăși pornim.

De-acum, obișnuit cu greul urcușului, capeți mai mult răgaz să privești în jur, să te umpli de frumosul aciuat pretutindeni și să împarți bucuria ta cu cei ce urcă sau coboară poteca. Fiindcă Ceahlăul nu-i niciodată însingurat. Fie vară, fie iarnă, cărările spre vârfuri îi sunt bătătorite de mii de pași. În ziua drumeției noastre, pe munte s-a desfășurat un maraton, așa că potecile au fost pline de sportivi. O bucată de drum ne-a fost companion și domnul Gică, fost miner, acum pensionat, revenit pe Ceahlău după 35 de ani de la prima urcare. Era curios să vadă cât îl mai țin picioarele. „Dacă nu mai pot, cobor. Dar eu cred că o să pot”, ne-a spus șugubăț și în câteva minute ne-a lăsat în urmă.

„La Fântânele” e alt loc de popas. O gură de apă rece din izvorul care a dat și numele locului, o privire de pe platou, ce-ți oferă prima perspectivă asupra zonei și-ți dă dimensiunea traseului străbătut până aici, și capeți putere s-o iei din nou la pas.

Cărarea pornește iar lin, să te încurajeze. La câteva sute de metri, o cruce de fier amintește de moartea fulgerătoare a unui jurnalist nemțean din cauza efortului. Pe drum, semne de tot felul ale altor drumeți din alte epoci, trecători pe aici spre înălțimi. Pe locul numit „La Morminte”, o cruce și un tricolor decolorat de timp amintesc că aici, „în locul Curmătura de pe Muntele Ceahlău, în 1944, în cel de-al Doilea Război Mondial, s-au jertfit ostași pentru apărarea patriei”. Curând, traseul devine tot mai dificil, peste pietre masive și colțuroase. Oboseala se șterge miraculos, în răstimpuri, când ajungi în câte un punct de belvedere. Dar poteca întâlnește tot mai multe obstacole, urcușul e tot mai greu.

„De-aici mai e numai un pic până la Curmătura Piatra Lată”, îmi spun tovarășii de drum. Ce înseamnă „numai un pic” pe munte aveam să aflu curând...

Ajungem și la „Piatra Lată”, un platou înconjurat de mai multe formațiuni stâncoase, dintre care cea mai frumoasă și mai greu de descris este „Cușma Doroban­țului”. De-aici, uitându-te în jos, spre toate zările, ți se taie suflarea. Brazii și-au așezat uriașa crinolină verde peste tot versantul, până în vale, unde uluiți de albastrul fără cusur al lacului Izvorul Muntelui și-au aranjat faldurile pe mal să nu-i tulbure luciul. 

Spre nori, tot mai sus

În față ni se arată ultima parte a traseului, printre arbuști de ienupăr și jnepeni. Urcăm și urcăm, fără odihnă, pentru a nu ne ieși din ritm. Apoi ținem culmea versantului și ne tot minunăm de ce vedem. În față stânci solitare și misterioase, în dreapta Mănăstirea „Schimbarea la Față”, o bijuterie de lemn care de departe pare decupată din pădurea veșnică din jur.

Popas facem într-un loc care-ți răstoarnă toate ierarhiile de până acum despre cum arată frumosul desăvârșit. Fiindcă există în Ceahlău acest loc numit „Scăldătoarea Vulturilor”, unul dintre cele mai frumoase toponime pe care le-am auzit. Aici, aproape de creste, între doi versanți sculp­tați de vânturile aspre, pare că cineva nevăzut a legat un hamac pururea verde. Scăldătoare a vulturilor, leagăn de liniștire a gândurilor, răsplată pentru cutezătorii ce ajung să vadă minunea asta. Nici o descriere nu pare pe deplin potrivită pentru a transmite emoția pe care o trăiești aruncându-ți privirile, din locul acesta, spre poalele masivului.

Îmbibat cu atâta frumusețe, continui să urci, pe șaua versan­ților, pe sub vârfuri, până ajungi, trudit, la Cabana Dochia. Nu contează nimic din ce-ai îndurat până aici. Îți refaci forțele și-ți faci curaj să cobori, bucurându-te din nou de imagini ce nu încap în cuvinte.

Fiindcă pedagogia Ceahlăului nu dă nicicând greș: pentru o clipă, sus, ai sentimentul că poți ține pământul în brațe, pentru ca, la coborâre, să înveți, smerit, ce piesă mică ești în mecanismul fără cusur al naturii.