Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Piatra Fântânele, locul unde se zidește veșnicia

Piatra Fântânele, locul unde se zidește veșnicia

Un articol de: Dumitru Manolache - 21 Feb, 2020

Există un loc unde poți vedea cum veșnicia se zidește timid în succesiunea zilelor și liniștea se naște din șuierul viscolului. Un loc ca o taină, spre care tot urcă zilele, nopțile, cu stelele lor, cerul și omul locului ce-și poartă viața, după propria-i busolă, prin prezentul nostru rătăcit. În acest „pas” de lume, cu chip de cruce, numit Tihuța, Ardealul se îmbrățișează cu Bucovina ca doi creștini ducând coșurile de pască la sfințit în noaptea de Înviere. Aici, la 1.200 m, pe o stâncă din Piatra Fântânele, îi așteaptă, de aproape un veac, Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului”.

În acest loc totul se face poveste. Căci și istoria, și timpul, și oamenii își topesc reperele, chipurile, anotimpurile, într-un fel anume de a se petrece, cum numai dincolo de timp se întâmplă. Dar, pentru că trăim într-un veac de piatră, rece și ignorant, supus mai degrabă nepăsării și uitării, câteva date trebuie să țină vii în memorie trecutul și prezentul acestui așezământ. 

Trecut și prezent

Așadar, Mănăstirea Piatra Fântânele din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului a fost înființată în 1928, la stăruința credincioșilor ortodocși de aici, sub păstorirea starețului Vasile Luncan, și este prima din zonă înălțată după Marea Unire. Ea păstrează câteva obiecte de cult de o deosebită valoare: icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pictată în 1914 și adusă de la Schitul românesc Prodromu din Muntele Athos; un candelabru din lemn de frasin, din 1928; opt icoane pe pânză, donate de Andrei Pavel la dorința tatălui său adoptiv, tenorul Constantin Pavel, întemeietorul Operei Române din Cluj; icoane realizate de pictorul Alexandru Cristea și altele. După Dictatul de la Viena, mănăstirea a supraviețuit ocupa­ției horthyste, dar nu a mai trecut și peste comunism. În 1960, a fost transformată în biserică de mir. La Altarul ei au slujit duhovnici renumiți, precum Dometie Manolache, Adrian Făgețeanu, protosinghelul Iustinian Petrinca. În 1991, a fost reorganizată ca mănăstire de călugări, iar din 11 aprilie 1995 a devenit mănăstire de călugărițe. La acea dată au fost aduse aici, pe „lapoviță și ninsoare”, cinci viețuitoare de la Văratec, în frunte cu maica stareță Pamfilia Solcan. Trei s-au întors la Văratec, la scurt timp. Astăzi, obștea numără 25 de maici și un părinte duhovnic, Gavril Horț, venit din 2001 de la Mănăstirea Nicula. Odată cu sosirea maicilor aici, timpul pare să-și fi regăsit cadența, „călcând” vremurile și însemnând fiecare zi, fiecare an, fiecare clipă cu câte o realizare: o nouă biserică, o uriașă cruce metalică ridicată în răscruce de drumuri și vremuri, un complex monahal cu paraclis, chilii și ateliere de pictură, croitorie, broderie și litografie, realizat cu sprijinul locuitorilor din zonă și al unor organizații de tineret din Wurttemberg, Germania; îngrijirea a 20 de copii veniți de prin cătunele rătăcite și uitate prin munți, pe care maicile îi pregătesc și-i duc la școală și multe, multe altele. 

Totul se face poveste

Mănăstirea seamănă cu un labirint. Intri pe o ușă, străbați coridoare, dai în altă ușă, te trezești deodată într-un cerdac, apoi într-un atelier, în paraclis. Și peste tot mișcare. Maici tăcute aleargă prin acest labirint ca prin bătătura unei zile mult prea scurte pentru ele, ca niște albine într-un stup, fără odihnă, dar mai ales fără timp de pierdut. 

Când zăpezile se fac și ele poveste și acoperă cătunele, văile și munții, maicile își pun schiuri în picioare, se coboară spre sate, fac injecții bolnavilor izolați de nă­meți, duc de mâncare, împart medicamente, iar părintele Gavril, ca și oamenii locului, ghidat de propria-i busolă, ia la pas mereu reînnoita înfruntare cu iarna, cu timpul, cu lumea, ca să-L vestească pe Mântuitorul celor uitați prin văioage. „Chi-raaaa-leeeei-saaa!”, răsună văile și cerul de strigătul prin portavoce al însoțitorului cuvioșiei sale, care anunță sosirea părintelui cu Boboteaza. Și oamenii sar din pat, deschid ușile, dornici să-l primească pe vestitorul Domnului, care nu de puține ori, aici, în mijlocul pustietății, se face și meșter și ce mai trebuie pentru sărmanii pierduți prin nămeți și prin vremuri. Maicile și părintele, uitând de sine, se fac și ei poveste, încercând să țină în viață, cu zâmbetul pe buze, lumea care încet-încet se topește. 

Poartă spre Rai

Maicile de la Piatra Fântânele văd, cum ne mărturisește maica stareță Pamfilia, „cu bucurie lumea de dincolo de zidurile mănăstirii. Când cobor în oraș, mă așez pe o bancă și privesc oamenii. Unii sunt atât de frumoși, dar alții foarte triști, zbuciumați și îngândurați. Plaiurile acestea mioritice te obligă însă să te bucuri de tot, să te simți un privilegiat. Avem în biserică o carte pentru vizitatori, în care cei care ne trec pragul lasă însemnări. Unii scriu: «Doamne, cât este de frumos aici! E mai aproape cerul!» Eu cred că depărtarea de Biserică și înstrăinarea de Dumnezeu este cel mai mare pericol pentru lumea noastră. Eu sunt din Suceava și îmi amintesc cu atâta drag de părinții mei și de felul cum mă învăța mama să mă închin în biserică, să stau la rugăciune lângă ea în casă, în fața icoanelor. Îmi amintesc brațele ei pe care îmi așezam capul când îmi vorbea despre Doamne-Doamne. Iar eu întindeam mâna și o întrebam: «Mamă, unde este Dumnezeu?» Și mama îmi spunea: «Draga mea, și-n degetul tău mic este Dumnezeu, și asta să nu uiți niciodată!» Sunt mulți copii care astăzi nu au aceste bucurii. De aceea, suferim și ne pare rău. Sunt foarte sigură însă că băieții și fetițele de care noi avem grijă vor purta cu ei prin lume imaginea cerului și a stelelor pe care ei le văd aici. Sunt foarte sigură de lucrul acesta, pentru că știu ce duc cu ei din mănăstire în familiile lor. Vin părinții și ne spun că acum își fac și ei rugăciunea la masă, pentru că o spun copiii lor, cum au învățat la noi, unde își petrec săptămâna”, ne mărturisește maica stareță. 

Din acest loc, unde veșnicia se zidește timid în succesiunea zilelor și liniștea se naște din șuierul viscolului, lumea și cerul se văd altfel. Aici, până și moartea își anulează atributul și se face poveste. Altfel cum ar fi spus vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania la primul hram al mănăstirii rectitorite, în 1995: „Ce frumusețe dumnezeiască! Este atât de frumos încât, dacă ai muri aici, nici nu ți-ai da seama când ai trecut în Rai!”

Citeşte mai multe despre:   Manastirea Nasterea Maicii Domnului - Piatra Fantanele  -   credinta