Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Preotul care a trecut prin 10 temniţe

Preotul care a trecut prin 10 temniţe

Un articol de: Gheorghe Drăgulin - 22 Mar, 2008

Părintele Gheorghe Drăgulin este la vârsta la care amintirile sfinţiei sale ar putea încânta nepoţii. Din nefericire, ceea ce are de povestit nu poate adormi copiii. În schimb, poate să ţină în stare de veghe şi neuitare reprezentarea noastră despre trecutul negru din istoria ţării, când credinţa era pusă la încercare la modul cât se poate de tranşant. Părintele, care slujeşte la Biserica Hagiu din Bucureşti şi care abia după 1989 a putut să intre în învăţământul teologic, a avut de suferit în temniţele comuniste, nu mai puţin de zece la număr. A cunoscut, în acele condiţii-limită, mai mulţi preoţi, despre ale căror figuri luminoase ne povesteşte în rândurile care urmează.

„Ca unul care am fost răpit de la cursurile anului II de Teologie din Bucureşti, se înţelege că m-am ataşat de preoţii deţinuţi. La Capul Midia am întâlnit pe preotul Gheorghe Dimitriu, care a păstorit în comuna Cihorani, judeţul Iaşi, şi care după detenţie a trăit ca pensionar la fiul său, Viorel, preot în Iaşi.

În special în zilele de duminică, se practica un fel de ecumenism, pe care l-aş denumi «ecumenismul suferinţei». Slujitori şi credincioşi din toate neamurile creştinismului, inclusiv din Oastea Domnului, se întâlneau în afara barăcilor de stuf şi discutau teologie şi filosofie. Reveneau adesea în aceste convorbiri problema răului, a suferinţei, a răzbunării, a dreptăţii. Spiritele se aprindeau uşor, vădindu-se astfel apartenenţa confesională a fiecărui participant. Pr. Gheorghe Dimitriu, ca şi ardelenii C. Pasenco şi Vasile Godeanu, se impuneau în faţa tuturor cu răspunsurile Sfinţilor Părinţi ai «Filocaliei». Cel dintâi trăia o linişte şi o siguranţă de parcă avea să petreacă în lagăr o veşnicie, situând eliberarea noastră în altă epocă, îndepărtată“.

„Un suflet neîncălzit de credinţă este schilod“

„Locul moldovenilor cu care am lucrat la vagonete era alcătuit mai ales din ieşeni. Cel cu care am devenit prieten în curând a fost Alexandru Claudian, profesor universitar. El s-a distins în generaţia sa printr-o carieră de poet, sociolog şi doctrinar socialist (european), fiind un om de cultură universală. Am avut dese convorbiri împreună, căci am fost preocupat în detenţie să învăţ limba germană şi să aflu cât mai multe despre studiile în străinătate, la care aspiram şi de care nu am avut parte.

Profesorul Alexandru Claudian îşi împlinise specializarea în Franţa. Precizarea aceasta îşi are importanţa ei, deoarece ea i-a adus şi foloase, dar şi ponoase. Om de cultură vastă, cum am amintit, persoană cu un caracter moral recunoscut, de o bunătate asemănătoare Sfântului Ioan Gură de Aur, avea handicapul unui ateu real. Nu făcea o preocupare din aceasta. Dimpotrivă. Omul convingerilor totale şi militante care eram atunci, am avut nenumărate dialoguri, în colonie şi pe şantier, pe această temă. Exasperam cu convingerea mea pe mulţi care ne auzeau, poziţie pe care o păstrez şi astăzi, că un suflet neîncălzit de lumina credinţei este în realitate schilod. Eu puneam explicaţia necredinţei sale pe seama raţionalismului pe care îl va fi frecventat în Apus. Bunul şi delicatul meu prieten mi-a explicat însă că el a trăit, copil orfan, la un canton de ceferist din largul Bărăganului.

Mai consemnez faptul că amândoi am săpat primele cazmale la şantierul deschis lângă lacul Taşaul (Năvodari), în octombrie 1952. Văzându-mă în zdrenţe, căci am fost arestat pe nepregătite, în 13 mai 1952, dumnealui mi-a dăruit o cămaşă din cele două pe care le avea, pe care am cusut apoi sute de petece.

Profesorul Alexandru Claudian era de o curăţie sufletească şi de o iubire de oameni pe care nu o întâlneşti decât foarte rar, chiar la persoane religioase. Dacă ar putea exista noţiunea de sfânt necredincios, apoi acesta ar fi ilustrul meu prieten din acele regiuni ale morţii“.

„Ia pe cinci!“

„Menţinându-mă în aceeaşi sferă a filosofiei, voi aminti în continuare pe Petru Botezatu, profesor de logică la aceeaşi universitate ieşeană. L-am cunoscut la numărătoarea de seară de pe platoul coloniei: «Ia pe cinci!». Verificarea aceasta constituia unul din modurile de chinuire a deţinuţilor, ca şi controalele inopinate şi prelungite de la miezul nopţii.

Ele se repetau, dacă se greşea, şi se greşeau, ca să se repete. Acolo am aflat eu, de la cel ce era aşezat în spatele meu, că la Paris, profesorul Petru Botezatu a prezentat o lucrare de doctorat despre stilul operelor Fericitului Augustin. Acest amănunt poate interesa şi pe patrologii noştri de astăzi.

Profesorul se aşteptase să fie arestat, căci era îmbrăcat cu haină cojocită şi cu impermeabil împotriva umezelii. Frumos şi sănătos, cum arăta, se îmbujora la faţă, transmiţând în jur o atmosferă calmă şi de împăcare cu situaţia descreţionară.

După eliberare, acest cadru universitar şi-a reluat preocupările înalte şi a publicat mai multe volume de valoare în specialitate.

Cu aceeaşi plăcere îmi aduc aminte şi de eminentul profesor de drept internaţional, Constantin C. Angelescu. Era fiul cunoscutului ministru şi om politic dintre cele două războaie mondiale. Prezenţa sa distinsă arăta această nobilă descendenţă. Afabil, îndatoritor, discret, lipsit de vulgaritate, el petrecea adesea într-o contemplaţie singulară şi tăcută. Precauţia unei astfel de atitudini era teama că în jurul său se poate afla un «turnător», care să informeze conducerea lagărului despre cele culese.

L-am întâlnit după mulţi ani de zile în Biblioteca Academiei Române. Am constatat cu bucurie la dumnealui aceeaşi statură intelectuală şi distincţie umană, sporită însă de nobleţea libertăţii şi culturii multilaterale.

Dintre profesorii de liceu îmi stăruie în plăcută amintire Gheorghe Godinescu de la Liceul Internat din Iaşi. Venea la Capul Midiei de la Oranche, din nordul Rusiei, unde supravieţuise anilor grei de prizonierat. Lipsise mult timp din ţară şi avea o curiozitate de înţeles, fiind şi o fire colerică şi subiectivă. Îl bucurau noutăţile pe care le putea afla de la un student teolog.

Avea impresia că Biserica noastră este desfiinţată şi că în loc de preoţi funcţionează ş...ţ tractorişti. Mi-a trebuit multă perseverenţă ca să-l conving că în ţară se păstrează credinţa ortodoxă şi că patriarhul Justinian este un mare păstor, diplomat şi atent cu vremurile de atunci. Un argument evident îl constituie însuşi cazul meu, care mă aflam în rândurile celor proscrişi de regim.

După eliberare, profesorul Gheorghe Godinescu s-a retras în satul de baştină, Durneşti, judeţul Botoşani.

Tot la liceu funcţionase şi profesorul Condurache, un om mărunţel, oacheş şi cu vorbire molcomă, moldovenească. Nu-şi punea probleme de filosofie înaltă, dar era un om bun. O vreme a fost chiar brigadier, situaţie care a însemnat ocrotirea conjudeţenilor săi“.

Epilog

„La sfârşitul detenţiei mi-am reamintit recunoştinţa psalmistului: «De certat, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat» (Psalmul 115, 18), după cum ne rugăm, la slujba Sfeştaniei, să ne izbăvească Dumnezeu de ciumă, de foamete ş.a. Să năzuim totodată ca persecuţiile şi stăpânirea ateismului să nu se mai repete în lume. Pentru ca suferinţa şi nedreptatea să piară dintre noi, trebuie să amintim şi să preţuim valorile morale ale credinţei ortodoxe şi ale neamului românesc. Ele au întărit şi au binecuvântat pe cei care au suferit uneori şi moartea, pentru evidenţierea adevărului, a dreptăţii, a conlucrării şi a iubirii în lume“.

„Cu inima cât un purice şi cu nădejdea în Dumnezeu“

„Eliberată de silniciile celui de-al II-lea Război Mondial, ţara noastră aspira după pacea, libertatea şi bogăţia unei noi epoci. Stăpânirea politică de atunci, din România, vorbea adesea despre alegerea «de bună voie» a sistemului popular, devenit în alt deceniu socialist, şi despre „«belşugul» care aştepta pe ţărani şi pe muncitori în era colectivismului. Propagandiştii noilor aspiraţii se bâlbâiau însă când trebuiau să dovedească adevărul celor propovăduite prin realităţi cotidiene. De asemenea, erau stânjeniţi de prezenţa tancurilor sovietice din anumite localităţi ale României.

Ca fiu de sătean harnic şi bogat din ţinutul Buzăului, am resimţit uşor greutatea vremurilor tulburi pe care le trăia societatea de atunci. Neîncrederea şi spiritul de opoziţie au început în curând să o covârşească. Faptul că se combătea religia şi că unii preoţi erau arestaţi mă îndurera şi mă îndârjea. De aceea, m-am hotărât să combat oriunde minciuna politico-socială a cancerului comunist şi manipularea neruşinată a oamenilor.

Comuna natală, Scutelnici, Liceul «Bogdan Petriceicu Hasdeu» din Buzău, Facultatea de Filologie şi Institutul Teologic Universitar din Bucureşti mi-au oferit destule prilejuri ca să-mi manifest public convingerile pe care le n utream. Poate că nu e lipsit de interes să arăt că până şi în faţa ultimei instituţii, pe strada Sfânta Ecaterina, se citea pe o pancardă enormă: «Slavă marelui Stalin, eliberatorul popoarelor». Fiind convins că aşa ne adresăm numai lui Dumnezeu şi că dezrobirea trâmbiţată este în realitate o povară de sânge şi de lacrimi pentru o jumătate de Europă, am primit târârea prin cele zece puşcării comuniste, în care am stat, cu inima cât un purice şi cu nădejde în Dumnezeu“.

* Introducerea, titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei