Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Satul lui Dumnezeu din Mănăstirea Dumbrava

Satul lui Dumnezeu din Mănăstirea Dumbrava

Un articol de: Dumitru Manolache - 19 Oct, 2011

Departe de lumea agitată a oraşelor, ridicată pe culmea molcomă a unui deal, la mai puţin de 1 km de drumul european E 81, şi la numai 15 km de municipiul Turda, aproape de comuna Unirea, Mănăstirea Dumbrava, din Arhiepiscopia Alba Iulia, întruneşte paradoxal în fiinţa sa toate atributele unui sat adunat între zidurile unui… aşezământ monahal! Aici întâlneşti şi copii, şi mame, şi bunici, şi biserică, şi preot, şi maici, şi animale, şi păsări. Ceea ce-l deosebeşte însă de un sat adevărat este povestea locuitorilor lui. Una trecută şi tristă, şi alta nouă, plină de iubire, născută din lucrarea filantropică a Bisericii.

Nici nu ştii ce să priveşti mai întâi: drumul, dealurile sterpe şi pustiite de vânturi şi secetă, asemenea dunelor nisipoase pe unde beduinii de pe malul Iordanului îşi aşază temporarele lor vetre, vegetaţia încă verde a unor lacuri biciuite de primele brume sau turmele de oi ce pasc porumbiştile îngălbenite de toamnă. Şi tot alergând dinspre Alba Iulia spre Turda, aşa

deodată, pe partea stângă a drumului, aproape de comuna Unirea din judeţul Alba, îţi ţintuie privirea turlele unei mănăstiri ce din şosea pare o cetate. Aceasta este Mănăstirea Dumbrava, pe care nu poţi şi nici nu trebuie să o ocoleşti.

Aşa că faci stânga, pe drumul şerpuit ce urcă uşor panta, până la porţile ei. Aici te opreşti cu răsuflarea tăiată, căci nu-ţi poţi imagina cum în mijlocul pustiei o oază de verdeaţă şi lumină străluceşte în uscăciunea toamnei precum un petic de vară înflorită.

Abia trecut dincolo de ziduri, mirarea se topeşte, înlocuită fiind de uimire. Căci la orice te aşteptai, dar ca să descoperi un sat într-o mănăstire, mai puţin. Abia când afli despre ceea ce este vorba înţelegi mai mult şi uimirea se preschimbă în bucurie. În neţărmurită pace şi-ntr-o lacrimă ce-şi depune sarea pe mâna dreaptă a părintelui arhimandrit Vasile, căruia i se datorează această minune creştină.

Locul sfinţit prin martiriul preotului Ioan

Mănăstirea, cu hramul "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir", are piatra de temelie pusă la 26 octombrie 1996, de Înalt Preasfinţitul Andrei Andreicuţ, pe vremea aceea Arhiepiscop de Alba Iulia, la iniţiativa inimosului arhimandrit Vasile, care fusese preot paroh în satul Dumbrava.

Mănăstirea a fost ridicată pe păşunea satului, donată de dumbrăveni, pe locul unde, la 1703, în vremea uniaţiei, a fost martirizat preotul ortodox Ioan, fiind ars de viu într-o căpiţă de fân.

Sfântul lăcaş a fost construit în formă de cetate, cu o clopotniţă la intrare şi cu biserica în centru. Pictura a fost realizată în stil neobizantin de către soţii Crişan în anul 2000, iar catapeteasma este lucrată în lemn de cireş de meşteri bistrieni, în patru registre: icoanele împărăteşti, praznicarele, apostolii şi proorocii. La 26 octombrie 2002, a fost sfinţită biserica de către Înalt Preasfinţitul Andrei al Alba Iuliei şi Preasfinţitul Visarion, actualul Episcop al Tulcii.

"Mănăstirea noastră este ca o binecuvântare pentru această zonă, fiind unica ridicată între Turda-Ocna Mureşului şi Aiud, într-un spaţiu majoritar ortodox, dar unde exista o puternică influenţă greco-catolică, până la venirea noastră, care şi-a lăsat o amprentă destul de pronunţată asupra locului", ne mărturiseşte părintele arhimandrit Vasile, duhovnicul mănăstirii şi coordonatorul întregului aşezământ.

Mănăstirea ca lucrare filantropică a Bisericii

Dar ceea ce face din această mănăstire un unicat este faptul că între zidurile ei s-a adunat un adevărat sat în care durerile, tristeţile şi necazurile locuitorilor lui au fost transformate de către părintele duhovnic Vasile în bucurie şi iubire creştină.

Pe lângă Mănăstirea Dumbrava funcţionează unul dintre cele mai mari centre sociale din ţară, care cuprinde: Centrul de servicii sociale "Sfânta Veronica", în cadrul căruia funcţionează o casă de tip familial destinată ocrotirii copiilor în regim săptămânal, Centrul de formare a deprinderilor pentru viaţă independentă, Casa specială "Sfântul Nectarie", Centrul maternal destinat adăpostirii temoporare a mamelor care, însărcinate fiind sau alungate cu copii mici, se confruntă cu situaţii de criză, neavând casă sau fiind alungate de acasă.

Apoi, aici mai există şi Căminul pentru bătrâni "Sfânta Maria", care are ca scop ocrotirea în regim rezidenţial a persoanelor vârstnice.

În "sat", funcţionează şi un cabinet stomatologic unde lucrează ca medic una din maicile mănăstirii.

În toate aceste case, centre şi cămine vieţuiesc 82 de copii şi adolescenţi, între o săptămână şi 20 de ani, şi peste 50 de bătrâni cu handicap, persoane abandonate, abuzate, violentate etc., cărora li se adaugă cele 35 de maici ce se nevoiesc aici cu smerenie. De toţi, 170 de "săteni" şi cam tot atâtea poveşti de viaţă. Unele triste, unele dramatice, despre care este mai bine să nu întrebi pentru a nu trezi amintiri dureroase, ispite sau cine mai ştie ce suferinţe şi răni nevindecate.

Lucrarea care metamorfozează durerea în bucurie

De cum intri în mănăstire, îţi dai seama că toamna, care afară a ars aproape totul, aici s-a declarat învinsă. Şi nici nu trebuie să te mire când vezi cum dragostea creştină metamorfozează durerea în bucurie şi cum lucrarea părintelui şi a obştei pe care o păstoreşte se află sub ocrotirea Cerului.

Privesc chipurile copiilor şi bătrânilor întâlniţi pe cărările ce se deschid în marea de verdeaţă şi flori. Bănuiesc în spatele fiecăruia durerea unor gânduri şi trăiri nerostite. Apusul unor clipe negre care, deşi trecute, au lăsat urme, răni încă nevindecate. Şi nu poţi totuşi să nu te întrebi cum de este posibilă atâta durere?! Cum de se poate aduna într-un trup nevinovat atâta suferinţă?

Şi tot la fel de firesc te miri gândind ce duh lucrează cu sufletul de transformă toate acestea în smerenie? În frumuseţe şi iubire necondiţionată, iertătoare şi vindecătoare?

Şi nu găseşti decât un singur răspuns: iubirea lui Hristos pe care a revărsat-o chiar şi asupra schingiuitorilor Lui.

Maica Domnului din molozul vechii biserici

Comparaţia cu Raiul, prea des uzitată când vrem să subliniem frumuseţea fără seamăn a unor locuri, este pe deplin îndreptăţită în cazul Dumbravei. Aici, totul, chiar şi chipurile locuitorilor din satul din mănăstire intră în consonanţă cu aerul, cu florile şi apa, cu cerul şi cu tot ce mişcă în acest aşezământ, definind o curăţie ce precede, ca după mărturisire, cuminecarea. Împărtăşirea cu armonia şi lumina Lucrării lui Dumnezeu. Comuniunea cu viaţa în Hristos.

Aceasta este şi bucuria părintelui arhimandrit Vasile, care din dragostea lui pentru semeni a răsădit dragoste acolo unde suferinţa pârjolise orice sentiment. Şi această nepreţuită dăruire nu poate avea răsplată decât în Ceruri, la Domnul.

Dar părintele, în smerenia lui, aşază întreaga lucrare de la Dumbrava sub ocrotirea Maicii Domnului, a cărei icoană făcătoare de minuni luminează în biserica mănăstirii. Povestea ei este prin ea însăşi o minune. "Icoana a fost găsită în tencuiala de pe bolta bisericii din Dumbrava, satul aflat peste deal de mănăstirea noastră. Fusese ascunsă acolo probabil de către credincioşi din cauza prigoanei religioase din trecut. Aflându-se într-o avansată stare de degradare, biserica a fost supusă unei refaceri în proporţie de 80 la sută. La reparaţii lucra o echipă în care se aflau şi câţiva sectanţi. Ei au găsit icoana într-o zi în care şeful lor, creştin ortodox, nu se afla pe şantier.

Când au descoperit-o, au băgat-o în moloz, cu gând să o arunce. Dar nu au putut să scape de gunoi cu nici un chip. Li se tot spunea de către cărăuşi că va fi dus azi, că va fi dus mâine şi tot aşa.

Era o zi frumoasă de mai când, aflându-mă şi eu acolo, am văzut ceva strălucind orbitor din moloz. Când m-am dus şi am îndepărtat cu mâna gunoiul, am văzut că era vorba despre colţul unei icoane a Maicii Domnului. Am ridicat-o, am curăţat-o şi am adus-o în biserica mănăstirii spre dreaptă cinstire. Iar cei care au găsit-o a doua zi au putut scăpa de dărâmătură.

Se vede că Maica Domnului nu a vrut ca chipul ei să fie aruncat, pierdut. Icoana datează dinaite de anul 1700, şi de când am adus-o aici au început să curgă şi minunile. De aceea la ea vine să se închine foarte multă lume", spune părintele.

Tot plimbându-mă prin curtea mănăstirii, am văzut că aceasta este concepută ca un adevărat sat, cu suporţi de flori realizaţi din trunchiuri de copaci. Lângă arhondaric, a fost amenajat un lac artificial cu un podeţ din lemn care îl traversează şi un mic foişor plasat central. Pentru cei însetaţi, a fost săpată şi o fântână, iar mai spre intrare a fost refăcută o casă tradiţională din zonă, în care sunt expuse obiecte vechi, de uz gospodăresc, strânse de prin satul de peste deal.

Săteanul cel mai umil din satul născut în mănăstire

La plecare, în drum spre ieşire, mă tot gândeam ce poate defini mai exact lucrarea din această mănăstire. Şi, tot frământându-mă cu gândul, o troiţă rezemată de peretele pangarului ţipa la mine cu Mântuitorul răstignit pe cruce. Mai departe, în faţa casei muzeu, mai multe cruci din piatră mă îndemnau la îngenunchere. Şi atunci mi-a încolţit în tinda inimii cuvântul mult căutat: cruce.

Da, Mănăstirea Dumbrava este o cruce. O troiţă aşezată la răspântia acestui timp răstignit în rătăcire. Mirare, dor, bucurie, dragoste, mântuire. Sens al satului, sens al rugii, sens al muceniciei, al martirajului, al jertfei, şi chiar al suferinţei.

Mănăstirea Dumbrava este un sat în care preotul L-a coborât pe Mântuitorul de pe cruce şi L-a adus în vatra lui să-i cheme pe cei ce poate nu L-au cunoscut niciodată. Pe cei ce-ar fi dorit să-L cunoască dar au fost biciuiţi pentru aceasta. Pe cei bolnavi şi gârbovi, pe cei fără de boală, dar rătăciţi, pe cei ce fără de El s-au pierdut pe ei înşişi.

De aceea, nu trebuie să treci nepăsător pe lângă Mănăstirea Dumbrava. Şi nici să ignori ţipătul crucilor.

Aici, în satul din mănăstire, Mântuitorul Iisus este săteanul cel mai umil. Nu trebuie căutat prea mult, căci El este chiar copilul acesta, sau celălalt, bunica singură şi schilodită de reumatism, mama aceea izgonită de acasă cu pruncul la sân, bunicul abandonat de copii şi nepoţi, uitat pe-o laviţă murdară, nemâncat şi bolnav, găsit şi adus aici de părintele Vasile, sau cine ştie, poate bradul acesta, fântâna, pământul, cerul, lacul, salcia...