Şezătoarea din casa Zamfirei

Sâmbătă de sâmbătă, aproximativ 15 copii pictează cu acul pe pânză trandafirii specifici Sloboziei Delenilor, un sat din ţinutul Hârlăului. La şezătoarea din casa Zamfirei lui Boboc, fete şi băieţi deopotrivă învaţă că trecutul înseamnă şi costumul tradiţional românesc, cusut cruce lângă cruce cu migală şi dăruire. „Aceşti copii au în vârful acului aur, sunt adevăraţi artişti, cusăturile lor sunt nişte picturi realizate cu acul”, spune, însufleţită, Zamfira Boboc, femeia care-i îndrumă în arta cusăturilor tradiţionale.

Îşi îndeamnă ceata de ucenici să privească în jur şi să absoarbă din frumuseţea şi statornicia satului în care au făcut ochi. Este Zamfira lui Boboc din Slobozia - Deleni (Iaşi), femeie robustă, cu un zâmbet larg şi însufleţit, care trăieşte prin copiii pe care-i învaţă să coasă. Ea a răspuns chemării lui Ştefan Chele, referent cultural la Deleni, iniţiator al şezătorii, şi, împreună cu acesta şi cu croitoreasa Lenuţa, femeie a satului care a descoperit, hăt, târziu, în căsuţa Zamfirei, cusutul de mână şi frumuseţile costumului popular, vrea să-i scoată la lumină pe copiii din Slobozia. Poate suna ciudat această abordare în era tehnologiei, însă, cu ajutorul meşteşugului tradiţional, oamenii implicaţi în atelierul „Măiestrie în vârf de ac” încearcă nu doar să păstreze frumuseţea trecutului şi identitatea naţională, ci şi să-l transfere în mâinile copiilor, purtători ai vieţii. „Apoi, după ce-oi mure, măcar unul dintre aceşti copcii, de care mi-i drag de nu mai pot, să zică: Iote, am învăţat a coase de la Zamfira lu’ Boboc”, se însufleţeşte femeia cu accent puternic maramureşean.

„Plăcerea de a coase şi de a purta aceste veşminte”

Atelierul s-a născut în urmă cu trei ani, când referentul cultural Ştefan Chele a găsit o mână de femei care ştiau a coase şi le-a rugat să-i înveţe acest meşteşug, benevol, şi pe copiii satului. „Treaba asta cu cusutul e trecută prin sânge, ca lăutăria, de aceea cred că a rămas până la urmă doar tanti Zamfira, care e bucuroasă că face voluntariat. Trebuie să muncim toţi să scoatem ceva din copiii ăştia şi o simplă ieşire din sat la o mănăstire, la un muzeu înseamnă enorm pentru ei”, susţine Ştefan Chele. „Au fost mai multe femei la început, însă am rămas doar eu, proiectul a fost iniţial pentru un an, însă a continuat, fără bani, fără nimic, doar pentru că iubesc copiii. De multe ori am cumpărat din banii noştri materialele pentru că asta este situaţia, susţinere cam puţină, iar ca să le spunem copiilor că nu avem pentru toţi pânză, ace, aţă, nu se putea”, completează tanti Zamfira.

Şi, astfel, cu puţin lângă puţin, dar cu copii dornici să înveţe a coase, pe timp de vară se adună la şezătoare în curtea generoasă a Zamfirei lui Boboc sau în căsuţa bătrânească, la răcoare, iar pe timp de iarnă în veranda din casa nouă. „Ne întâlnim sâmbăta, către trei, patru ore de dimineaţă, ca să aibă timp copiii de lecţii în timpul săptămânii”, explică tanti Zamfira.
La întâlniri participă în mod frecvent câte 15-18 copii, care mânuiesc cu dexteritate acul. Cruciuliţele curg pe pânză, se îmbină şi se transformă în forme geometrice, dar mai ales în trandafiri, mulţi trandafiri coloraţi. „Unii au venit, alţii au plecat, copii de clasa I, a II-a şi până la a X-a, a XI-a, băieţi şi fete, iar acum în mod regulat vin aproximativ 15 copii din sat, însă au început să vină şi de la Deleni. Încercăm să lucrăm cât mai tradiţional, am cămăşi vechi de 80-100 de ani care ne sunt surse de inspiraţie. Scopul este de a reînvia nu doar motivele vechi, ci şi plăcerea de a coase şi de a purta aceste veşminte”, ne spune meşterul popular.

Atât motivele, cât şi culorile folosite sunt specifice zonei, după cum ne explică doamna Zamfira: „Deleniul are două culori de albastru, două de verde, două de roşu, două de galben şi, bineînţeles, negru. La cămaşa de nuntă se foloseşte galbenul la femei şi alb la bărbaţi. În funcţie de specificul cămeşii, dacă e de înmormântare, de botez ori de nuntă, diferă şi motivele geometrice cusute, şi croiul, şi culoarea. Specific acestei zone sunt însă trandafirii, mulţi trandafiri”.

Cămaşă tradiţională de mireasă în lucru

Copiii lucrează cu migală şi cu drag, care cămăşi, cei mai experimentaţi, care piese mai mici cum sunt batistele, cei la început de drum, iar când degeţelele obosesc ies să zburde prin ogradă.
Piesa de rezistenţă a atelierului este, fără îndoială, o rochie de mireasă pe care a început-o a coase Gabriela, o adolescentă de 16 ani, frumoasă din cale-afară, poate cea mai sârguincioasă dintre toţi. Nu e pentru ea rochia, cine ştie când s-o mărita, însă şi-a pus în cap să o termine în şase luni şi, dacă o fi o fată din sat interesată să o poarte, ar fi bucurie mare. Pentru ea mai are timp să facă alte rochii. „Am găsit pe internet un model, însă îmi doresc să-mi pun şi amprenta personală, şi să mai adaug şi la poale nişte cusături”, ne spune Gabriela, care primeşte un ajutor binevenit de la Lenuţa, croitoreasă de meserie, dar care a descoperit în casa Zamfirei că lucrul de mână este mai captivant decât cel la maşina de cusut. „Dacă vrei, orice este posibil, pe lângă faptul că am învăţat de la tanti Zamfira să cos de mână, am învăţat şi să preţuiesc lucrurile autentice. Mulţi m-au întrebat ce caut eu aici, ba că pierd timpul, ba nu ştiu ce, însă am descoperit că-mi place poate mai mult cusutul de mână, iar tanti Zamfira îmi e ca o mamă, ne şi îndrumă cu sfaturi”, spune Lenuţa Scutăraşu.

Ca să păstreze modelul, după cămăşile vechi, micii ucenici fac altele noi. „Demult, sătenii aveau nişte costumaţii extraordinare, există şi înregistrări, te doare inima, acum nu mai găseşti nimic. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele”, spune tanti Zamfira. Copiii au învăţat nu doar să coasă, ci şi să deosebească falsurile de adevăratele cusături. Iarăşi un câştig pentru ei.

Firul aţei ajunge până în diasporă

Produsele lucrate de mânuţele copiilor de la atelierul „Măiestrie în vârf de ac” iau, de multe ori, calea străinătăţii. Multe cunoştinţe şi neamuri plecate peste mări şi ţări vor să aibă aproape o bucăţică din trecut, o bucăţică din pământul strămoşesc, şi astfel că ajung să se mândrească în comunităţile din diaspora cu costumul tradiţional românesc. „Ştiţi cum se zice, că în tot binele este un rău şi în tot răul este un bine. S-ar putea ca toate aceste plecări să aducă şi ceva bun, abia când se trezesc acolo, departe, simt că totuşi ceva a rămas acasă, ceva a rămas aici, în casa părinţilor, în casa bunicilor, şi atunci îşi doresc o ie, o cămeşă, o bundiţă, care să le fie aproape de suflet”, ne spune, în cunoştinţă de cauză, tanti Zamfira, o mamă pentru care Danemarca nu este doar o ţară nordică, ci este ţara de rezidenţă a unuia dintre copii.

De-a lungul timpului au existat diferite oprelişti, diferite încercări, discuţii, însă tanti Zamfira şi-a făcut un crez al ei şi este convinsă că doar nepoatele ei, de departe, şi aceşti copii harnici au salvat-o de la moarte, pentru că Dumnezeu a încercat-o nu cu unul, ci cu două diagnosticări cu cancer în trei ani. „Copiii m-au salvat de la moarte. A te ocupa de copii este echivalent cu a te ruga la biserică; eu, când nu pot merge la biserică pentru că sunt bolnavă sau plecată, recuperez la întâlnirile cu ei. Dacă Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Sfântă îmi dau sănătate şi mă mai lasă să mai trăiesc câţiva ani, e suficient, nu-mi trebuie nimic, doar sănătate ca să-i văd pe ei învăţaţi”.

Pentru copiii de la „Măiestrie în vârf de ac” urmează noi taine descoperite în arta cusăturilor tradiţionale şi, poate, oportunităţi de afirmare în afara satului, pentru că aceştia fac cinste şi comunei, nu doar lor şi familiilor. Totodată, se pun bazele unei asociaţii, pentru a achiziţiona un război de ţesut autentic sau stative, cum i se spune în zonă, pentru a amenaja în căsuţa Zamfirei, sau în altă locaţie, cel puţin o cameră expoziţională şi un spaţiu de lucru generos. Totul pentru a îndeplini voia străbunilor, de a deşira, mai departe, firul aţei dintre dealurile Delenilor.