Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Un mare scriitor care nu mai are loc în manuale

Un mare scriitor care nu mai are loc în manuale

Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 09 Ian, 2020

După povestea Casei Memoriale „Fanny și  Liviu Rebreanu”, ne-am întors în blocul vechi și liniștit de pe bd. Gheorghe Marinescu din București pentru că, ușă-n ușă cu aceasta, se află Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”. Nu puține sunt trăsăturile de destin care-i unesc pe cei doi scriitori: și-au cunoscut soțiile într-un teatru, au rămas cu ele până la sfârșitul vieții, au avut câte o fată care i-a moștenit și care a donat statului muzeul părinților, au murit în același an, au fost interziși de regimul comunist. În plus, colaboraseră şi-şi cumpăraseră apartamentele unul lângă celălalt. În rest, însă, erau complet diferiți.

Dacă ardeleanul Liviu Rebreanu era un introvertit meticulos și cuminte, olteanul Ion Minulescu era omul-spectacol. În cafenelele literare, Rebreanu stătea într-un colț, aproape neobservat, în vreme ce Minulescu era în picioare, în mijloc, gesticulând. În toate reuniunile culturale și mondene era așteptat cu entuziasm să arate ce poate, nu ca scriitor, ci ca actor! Nu te plictiseai niciodată în prezența lui și nu rareori i se cereau bisuri. Era un boem rodat în Parisul începutului de secol 20, unde n-a reușit să termine Dreptul, în schimb s-a împrietenit cu toți marii creatori ai vremii, veniți din toate zările către Orașul-Lumină, inclusiv cu Constantin Brâncuși, pe care îl vizita frecvent în atelierul în care nu doar dezbăteau subiecte artistice, ci și puneau de-un grătar românesc sau o oală de sarmale...

Un apartament – muzeu de artă

Întors în țară, Ion Minulescu a ocupat, pe rând, posturi importante: secretar al şefului Domeniilor Coroanei din Dobrogea, secretar pe probleme cu presa al ministrului de interne și mai ales șef al Direcției de Artă din Ministerul Artelor și Cultelor, poziție pe care a ocupat-o timp de 18 ani, până s-a pensionat, interval în care a rămas neatins de cele nu mai puțin de 25 de schimbări de guvern. Din această demnitate, a înființat Saloanele Oficiale de Pictură și Sculptură, unde cei mai buni artiști ai vremii își expuneau lucrările, care erau cumpărate fie de colecționari, printre care și Minulescu, fie de stat, adică... tot Minulescu, căci el alegea ce și chiar propunea cu ce sumă. Nu-i de mirare că a fost considerat un Mecena, prețuit și anturat ca atare de toți pictorii și sculptorii vremii. Casa Memorială e plină de lucrări (inclusiv numeroase portrete ale lui) semnate Iser, Ressu, Pallady, Ciucurencu, Dărăscu, Brauner, Carol Pop de Szathmári, Oscar Hahn, Margareta Sterian, Olga Greceanu, Cecilia Cuţescu-Storck – pe lângă cele realizate de Claudia și Mioara, soția și fiica scriitorului. Prima absolvise Belle-Arte la București, apoi făcuse studii de artă decorativă la Paris, dar era și o scriitoare foarte apreciată în epocă; a doua era licențiată în litere și făcuse studii artistice la București și Roma.

Pe vremea când scriitorii erau prețuiți

Claudia se îndrăgostise de Minulescu citindu-i volumul „Romanțe pentru mai târziu”. Și-l închipuise subțirel, introvertit, blond și cu ochi albaștri. Chiar dacă în realitate era opusul (l-a văzut prima oară la un bal mascat organizat de „Tinerimea română”, unde poetul venise costumat în cavaler medieval), sentimentul s-a confirmat ulterior și a fost reciproc. S-au căsătorit și au rămas împreună 30 de ani, până la moartea lui prin stop cardiac, în 11 aprilie 1944 (aceeași zi în care se căsătoriseră), în urma șocului trăit cu o săptămână în urmă, când bombardamentul Aliaților asupra Bucureștiului lovise grav și cartierul Cotroceni, dar și ca urmare a faptului că Minulescu fusese un fumător incorigibil.

Cât erau de prețuiți pe atunci scriitorii e ușor de aflat: după un post atât de bun ca acela de la Arte, Minulescu a obținut o pensie de 10.000 de lei, la care se adăugau însă 15.000 de lei de la Societatea Scriitorilor Români. În familia Hortensiei Papadat Bengescu, ne spune gazda noastră, muzeograful Adrian David, lucrul ăsta a creat chiar o oarecare frustrare, căci scriitoarea primea de la SSR 30.000 de lei pensie, mai mult decât soțul ei, care fusese judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție!

Un detaliu oarecum amuzant. Când își povestesc viața, oamenii, mai ales artiștii, au tendința să-i facă mici modificări. Astfel, deși un bine cunoscut roman al lui Minulescu poartă titlul provocator „Corigent la limba română”, în realitate, viitorul scriitor nu s-a aflat niciodată în această situație. În schimb, a fost corigent la latină, elenă, chimie, matematică și franceză și chiar a repetat clasa a IV-a de gimnaziu!

De la celebritate la „lecturi recomandate”

„Blocul profesorilor” a fost dat în folosință în 1934, iar Rebreanu și Minulescu (a cărui soție, Claudia Millian, era și profesoară de desen și istoria artei, pe lângă că era scriitoare și artist plastic) și-au cumpărat cele două apartamente de la etajul 2. Înainte, Minulescu locuise cu chirie pe Calea Dorobanților (vecin cu Delavrancea și Macedonski), pe Polonă și-n alte locuri.

După moartea lui, în 1945, sfătuite de Mihail Sadoveanu, văduva şi fata au înfiinţat Asociaţia „Prietenii lui Ion Minulescu”, având simbolicul orar de vizitare duminică, de la 11:00 la 13:00. În felul acesta au putut să evite abuzul comunist al vremii: dacă aveai prea mult „spațiu locativ”, erai obligat să primești alți locatari în casa ta.

Peste ani, în 1991, apartamentul și patrimoniul din el au fost donate Muzeului Național al Literaturii Române de către Mioara Minulescu, care a mai trăit până în anul 2000.

Așa cum știam de data trecută, muzeograful Andrei David este el însuși un spectacol, vorbind cu erudiție și pasiune despre literatură, arte, istorie. O face într-un mod interactiv, lucru care funcționează magic mai ales cu copiii - căci vin mulți copii în cele două apartamente gemene. Dar şi oameni care au mai fost aici în urmă cu zeci de ani și le-au cunoscut pe Claudia și Mioara, gazde impecabile.

Am părăsit casa memorială regretând că o personalitate precum Ion Minulescu nu mai are loc în programa școlară. Doar „Corigent la limba română” apare la „lecturi recomandate”...

Citeşte mai multe despre:   Casa Memoriala Ion Minulescu