Un muzeu laborator de continuitate identitară

Satul actual se află „oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară”, cum spunea recent Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la o întâlnire cu preoții din Arhiepiscopia Bucureştilor. De aceea, credem că „a strânge” într-o casă tradițională-muzeu „satul răstignit”, conservându-i identitatea perenă marcată de divinitate, reprezintă un act de adâncă  responsabilitate civică. Victor Simion, ­din Jilavele, județul Ialomița, a ridicat un asemenea așezământ, laborator de supraviețuire identitară.

Etnograful şi sociologul Ernest Bernea (1905-1990) spunea că, „pentru istoria noastră, satul românesc tradiţional a fost microcosmosul material şi spiritual care a constituit fundamentul existenţial al naţiunii” și că „realitatea tradiţională comunitară a definit şi manifestat un mod propriu românesc de a fi”, care se exprimă printr-un „sistem de valori specifice, o atitudine proprie în faţa lui Dumnezeu, a naturii înconjurătoare, a semenilor, o concepţie de viaţă şi o reprezentare specifică a lumii”.

Pentru ţăranul român, Dumnezeu a fost și este o prezenţă tainică, discretă, ocrotitoare, descifrată în natura înconjurătoare, dăruită lui de Creator, nicidecum o idee abstractă. Din această tainică legătură și chemare cu cerul s-a născut și „Muzeul Local Gospodărie Țărănească” din Jilavele, județul Ialomița.

Un proiect pentru viitor

Fostul director al Căminului cultural din Jilavele, ialomițeanul pensionar Victor Simion, este un mare iubitor de tradiții și folclor românesc. El a ridicat din pământ, bârne, paie și stuf o casă, muzeu etnografic, devenită un fel de laborator în care generația tânără deprinde lecția veșniciei. El s-a inspirat din locuința bunicilor, în care a crescut. Casa este ridicată în curtea celebrului aviator Constantin „Bâzu” Cantacuzino, unde familia lui boierească își avea co­nacul. Domnul Simion a trăit tot timpul cu acest proiect în minte. „Umblând cu ansamblul folcloric prin toată țara, vizitând muzee, mi-a venit ideea de a ridica o casă țărănească tipică acestei zone, în care să funcționeze un muzeu local. Prin 2003, când a venit «World Vision» aici, i-am propus proiectul, care a fost acceptat. Inițial, gândeam să cumpărăm o casă veche, tradițională, din localitate. Dar era foarte scumpă. Și, atunci, ne-am gândit să ridicăm noi una. Așa am început munca în 2009, iar în 2012 am inaugurat-o. În mare parte, am construit casa cu copiii care activau în Ansamblul folcloric «Colinda», pe care îl conduceam. Locuința cuprinde prispa, casa mare, casa de ținere, sala, tinda, temeiul, odăița și o că­măruță în partea către crivăț, iar gardul curții l-am împletit din crengi cu elevi de clasa a VII-a. Florăria provine de la o casă veche din sat care se demola, ușile de alte case, pe unele le-am făcut eu, inspirându-mă din modelele caselor vechi. Apoi am început să strângem de pe la localnici obiecte de feronerie, fotografii, cusături, costume, țesături vechi, icoane vechi, ouă potcovite (îndeletnicire tipică localității noastre), unelte și vase casnice, ceramică etc. Am primit atât de multe obiecte, încât a trebuit să le mai depozitez și în pod! Mi-am dorit să rămână ceva aici, ca o lecție de cultură țără­nească pentru cei tineri. Să cunoască și ei cum se trăia în trecut. Aici, gândeam eu, trebuia să funcționeze o tabără de creație meșteșugărească pentru copii. În acest sens am primit și sprijinul autorităților locale, cu atât mai mult cu cât peste drum se află crama de secol XVIII a familiei lui Constantin «Bâzu» Cantacuzino, aviatorul, care ateriza cu avionul pe fostul islaz, de unde venea cu o bicicletă aici, la conac”, ne spune veșnic tânărul Victor Simion.

Cu grijă și bucurie

Vizităm cu emoție fiecare cameră, fiecare ungher, având grijă să nu atingem, să nu călcăm din greșeală ceva, căci cine știe dacă nu cumva de acolo privește nevăzut vreun ochi de țăran sau se află vreo mână de bătrână topită în lut, învârtind fusul sau mămăliga în ceaun, și să tulburăm astfel tihna locului, dialogul neauzit, dar permanent, cu Dumnezeu. Sau poate să întrerupem rugăciunea vreunui copil speriat de tunete sau de întunericul tindei. Privim, de jur-împrejur, tragem în piept mirosul de timp vechi, minunându-ne cât de bine este el păstrat în lucrurile bunicilor, în peretele ars al temeiului, unde mamele fierbeau mâncărurile sau coceau turtele pentru cină. Ne închinăm la icoanele vechi de pe pereți, imaginându-ne cu câtă bucurie și înțelegere mijloceau sfinții rugile celor ai casei la Dumnezeu.

„Noi nu dorim să se piardă nimic din ceea ce domnul Simion a reușit să conserve cu atâta trudă. Ne bucurăm de participarea multor copii din comunitate la activi­tă­țile care se desfășoară aici, asigurând o nouă generație de... colindători! Ceea ce întregește într-un fel și ideea pentru care a fost ridicată casa-muzeu. Adică, transmiterea pe mai departe a tradițiilor și obiceiurilor jilăvenilor. Anul trecut, împreună cu cei doi preoți din localitate, Valentin Manea și Mirel Daniel Minea, și cu copiii din parohie, am desfă­șurat aici mai multe activități: cusături pe pânză, confecționarea de opinci, de măști populare. ­Venim cu toții cu drag în această locuință care ne spune cât de simplu și de cu credință de Dumnezeu se trăia odată. Cât de fericiți erau oamenii. Această casă este și un reper identitar spre care trebuie să privească generația de astăzi, pentru a nu uita cine suntem, de unde venim, cum să ne respectăm satul, tradițiile, pentru că numai atunci existăm”, ne spune doamna Rodica Crăciun, director al Căminului cultural Jilavele.

La rândul său, părintele paroh Valentin Manea ne mărturisește că „tot ce vedem aici este de fapt o încununare a respectului pentru strămoși. Satul acesta a fost binecuvântat de Dumnezeu cu înain­tași de marcă, precum Ianache Văcărescu, sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, Grigore Cantacuzino, Constantin (Bâzu) Cantacuzino, erou aviator. Această casă este ca o cunună pusă pe capul acestor oameni de vază ai satului. Biserica și casa aceasta mărturisesc despre statornicia comunității în credință, adevăr materializat într-o frumoasă colaborare pe care noi, cu grupurile de cateheză ale copiilor, prin Ansamblul «Colinda», dar și cu copiii din satele din jur, o avem cu acest obiectiv cultural, reușind astfel să ducem mai departe tradițiile locului, credința, practicile locale, învățăturile, tot ceea ce ține de neamul românesc”.

Mai privim încă o dată de pe prispă satul și râul, ruinele vechii crame boierești și fântâna, lu­mi­nați de speranța că, totuși, satul actual va avea puterea să se coboare de pe cruce și apoi să se înalțe înviat până dincolo de tâmpla cerului. Adică în veșnicie.