Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Urmele voievodului martir la Viforâta

Urmele voievodului martir la Viforâta

Un articol de: Dumitru Manolache - 08 Oct, 2014

Într-un timp al înstrăinărilor şi rătăcirilor dramatice, numai credinţa statorniceşte tainic echilibrul în firea lucrurilor. Omul îşi redobândeşte conştiinţa prezenţei lui în Creaţie doar „îmbrăcat“ în Liturghie. Cine nu ezită să se facă părtaş acestei realităţi va dobândi forţa care îl va purta până la porţile veşniciei. Într-o zi din această toamnă, aflându-ne noi în Mănăstirea Viforâta, din Arhiepiscopia Târgoviştei, ne-am convins, încă o dată, cum Liturghia „topeşte“ unind totul.

Viforâta, Vihorâta sau Vihorăşti, nume cu care s-a purtat prin vâlvătăile veacurilor această mănăstire cu hramurile „Naşterea Maicii Domnului“, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ şi „Sfântul Nicolae“, din proximitatea Târgoviştei, vechea cetate de scaun a Ţării Româneşti, a ajuns până la noi ca o pildă vie de credinţă statornică. Din îndepărtatele vremuri până astăzi, sfântul aşezământ şi-a trăit propria istorie ca pe o Liturghie continuă, reuşind nu numai să reziste nenumăratelor încercări, ci şi să se impună ca o vatră strălucită, de adâncă şi profundă trăire ortodoxă, la intersecţia a trei drumuri principale ale Ţării Româneşti: cel care o lega de Ardeal, pe Valea Dâmboviţei şi Ialomiţei, cel pe sub poalele dealurilor, care unea drumul Milcovului cu Oltenia, şi cel ce se îndrepta direct către Dunăre, prin cetatea Dâmboviţei.

Marea ctitorie domnească

Într-o dimineaţă de octombrie, cu răsăritul îngălbenit ca un puf de gutuie, am păşit între zidurile Mănăstirii Viforâta, adâncindu-ne în taina locului, cu bucuria şi nădejdea că de aici ne vom întoarce acasă ceva mai pregătiţi să-nfrutăm încercările veacului nostru. Am vizitat biserica, paraclisul, muzeul, am stat de vorbă cu maica stareţă Mihaela Grăjdeanu, ne-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, donată la 1631 de către voievodul Leon Tomşa, şi am sărutat racla cu sfintele moaşte.

Din tumultuoasa slujire jertfitoare a mănăstirii, vom reţine însă numai câteva repere istorice importante, nu din alte motive, ci pentru a ne apleca asupra vremii Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, comemorat anul acesta în întreaga noastră Biserică, şi care şi-a însemnat înveşnicirea şi prin actele ctitoriceşti de la Viforâta. Totodată, şi pentru a vorbi mai mult de slujirea obştii prezentului.

Dacă tradiţia locală aminteşte despre existenţa unei prime ctitorii aici pe la jumătatea veacului al XV-lea, aparţinând domnitorului Vladislav Voievod Basarab, prima atestare documentară datează din anul 1530. Primul ctitor cunoscut este Vlad Vodă al V-lea - „Vlad Înecatul“ (1530-1532) -, coborâtor din neamul lui Vlad Călugărul, iar al doilea, voievodul Matei Basarab (1632-1654) care, împreună cu soţia sa Elena Doamna, a refăcut mănăstirea şi în locul călugărilor greci de la început a adus călugăriţe.

Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) este considerat al treilea ctitor important al mănăstirii, urmat de banul Grigorie Brâncoveanu, un strănepot al lui de la începutul veacului al XIX-lea. Pomelnicul aşezământului îi menţionează şi pe Radu Voievod, Leon Voievod, Victoria Doamna, Despa Doamna, Elena Doamna, Grigore Ghica Voievod, Antonie Voievod, Mihai Voievod şi Gheorghe Bibescu Voievod. Vredniciilor acestor înaintaşi li se adaugă şi purtarea de grijă a Mitropolitului Primat al României, Konon Arămescu Donici, a Patriarhilor Justinian Marina (1948-1977), Justin Moisescu (1977-1986) şi Teoctist Arăpaşu (1986-2007).

În prezent, prin grija deosebită a Înaltpreasfinţitului Părinte dr. Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, mănăstirea şi-a înnoit chipul şi şi-a adâncit slujirea şi trăirea spirituală.

În anul 1713, Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu împreună cu Marica Doamna, soţia sa, au adus meşteri italieni şi au reînălţat zidurile înconjurătoare, au construit chilii noi, au pardosit biserica cu lespezi de piatră şi au reconstituit vechea pictură, neuitând a-i zugrăvi chipul întâiului ctitor, Vlad Vodă, „în dreapta uşii de la intrare“. Ceea ce atrage atenţia în special la această pictură sunt portretele votive ale marelui ban Grigore Brâncoveanu şi jupânesei Safta, soţia sa, zugrăvite peste cele ale ctitorilor dintâi, ale căror chipuri au apărut, după aproape 200 de ani, în 1914, când s-a spălat fresca, pe vremea Mitropolitului Primat Konon Arămescu Donici.

Se ştie cu certitudine că banul Grigorie Brâncoveanu a pus să fie pictat şi portretul lui Constantin Brâncoveanu, precum şi cel al egumenei Justina Perieţeanca, chipul sfântului veghind în taină prezentul din taina zidurilor, de dincolo de vopseaua şi fumul pereţilor.

În chiliile acestei mănăstiri, la vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu, funcţiona o şcoală în care învăţau carte fiii locuitorilor dornici de instruire. Aflăm acestea dintr-o însemnare de la 1756, în care un anume Toma Logofătul, fiul lui Vasile bărbierul, mărturisea că a învăţat carte „numai la biserică întru sfânta mănăstire Viforâta“.

Rugăciunea care este viaţă

Maica Mihaela Grăjdeanu este stareţa acestei mănăstiri din 2004. „Când am început eu să înţeleg lucrurile, am spus că doresc să mă fac măicuţă.

O soră de-a tatei a fost călugăriţă la Mănăstirea Sihastru, din Vrancea. Ea m-a îndrumat să-mi termin şcoala şi apoi, dacă chemarea va fi de la Domnul, să intru în monahism. La 20 de ani, mi-a ajutat Dumnezeu şi am intrat în mănăstire. Viaţa de acum îmi oferă multă bucurie duhovnicească, pe care nu o pot exprima. Suntem aici 72 de maici, cele mai multe în vârstă, câteva chiar peste 90 de ani, cu adâncă trăire şi credinţă. Împreună cu duhovnicul nostru, părintele Alexandru Iordache, ne nevoim în acest aşezământ important pentru istoria ţării. Pe aici au trecut domni şi personalităţi importante, printre care şi Sfântul Constantin Brâncoveanu. De la el avem biserica actuală şi incinta. Tot de la el ne-au rămas, din vechea catapeteasmă, sfintele uşi, friza cu prorocii Vechiului Testament, icoana Maicii Domnului şi cea a Sfântului Ioan Evanghelistul, precum şi Sfânta Masă din Paraclisul «Sfântul Ilie», de pe latura de nord a complexului.

„Ne bucurăm nespus de mult pentru toate aceste daruri“

Din mila lui Dumnezeu, la noi se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie cu cele şapte Laude. Pe lângă slujbe, maicile noastre lucrează la atelierul de croitorie pentru veşminte preoţeşti, înfiinţat la iniţiativa Înaltpresfinţitului nostru Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon. Mănăstirea noastră este una de tradiţie veche, de rugăciune în primul rând. Pentru că aşa cum este aerul pentru trup, adică viaţă, aşa este şi rugăciunea pentru suflet. Este vorbirea cu Dumnezeu, iar Dumnezeu este viaţă. Când suntem în comuniune cu Dumnezeu este cea mai mare bucurie şi cea mai frumoasă şi convingătoare minune“, ne-a mărturisit maica stareţă.

„Intrăm în viaţă ca oameni, dar putem ieşi din ea ca îngeri“, spunea Gavriil Sihastru pe la jumătatea secolului trecut. Intrând şi noi în Mănăstirea Viforâta ca oameni, ne-am îmbrăcat în Liturghie urcând cu inima la ceruri, întocmai ca îngerii, şi înţelegând ceva mai temeinic cum credinţa statorniceşte tainic echilibrul în firea lucrurilor…