Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Vasile şi Ilaria Chiruţ, doi oameni ai lui Dumnezeu

Vasile şi Ilaria Chiruţ, doi oameni ai lui Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Raluca Brodner - 06 Septembrie 2013

La început, nu ne-am spus nici un cuvânt. Ne-am privit doar şi am zâmbit. Am lăsat binecuvântarea locului care ne-a chemat - Sfântul Altar al Mănăstirii Moldoviţa, de curând resfinţită, cu hramul „Buna Vestire“ - să ne vorbească. Apoi, ne-am cunoscut. Octogenarii Vasile şi Ilaria Chiruţ, din localitatea suceveană Vatra Moldoviţei, m-au primit în gospodăria lor ca o floare, m-au omenit şi mi-au vorbit cu atâta dragoste, înţelepciune şi încredere despre credinţă, familie, valori umane, cum de mult nu am mai auzit din gura unor oameni obişnuiţi, şi mi-au lăsat amintirea întâlnirii unor adevăraţi domni.

Cu picuri mărunţi de ploaie în gene, zgribulită de frigul ascuţit al toamnei care se instalase deja în nord de ţară, am coborât pe o uliţă până la gospodăria familiei Vasile şi Ilaria Chiruţ. De fapt, cel care m-a îndreptat spre dânşii a fost chiar fiul lor cel mare, Lazăr, unul dintre cei patru copii ai gazdelor mele care mă aşteptau cu masa încărcată de bunătăţi, cu candela aprinsă, în miros de tămâie curată, senini. Astfel m-au primit cei doi vârstnici, alături de fiica lor, Nicoleta Elena, care le este sprijin bătrâneţilor.

Necazul

De la inimă la inimă, vorbele s-au prefăcut în clipe de bucurie, de sinceritate, de mărturisire. Aceşti oameni, Vasile, de 86 de ani, şi Ilaria, de 83 de ani, au ştiut şi ştiu pentru ce trăiesc. Chiar dacă au întâmpinat necazuri, nu s-au lăsat de Dumnezeu, ci mai mult şi-au lipit sufletul de Preasfânta Treime, de Maica Domnului şi de sfinţi.

Aşa se face că, la 18 ani, domnul Vasile şi-a pierdut palma dreaptă din cauza unei grenade neexplodate, după cum a explicat: „În timpu’ razboiului o ramas armament mult, nifolosât, cum s-ar spuni. Şî o ramas şî la apî la noi, aici ia, armament, şî o mărs oaminii la peaşti şî, prinzând peaşti, o gasât o grinadî. Când o aruncat-o afarî, eu earam pi dig, o facut atingiri di dig, o explodat şî pi mini m-o calicit“.

Cu înţelepciune, a adăugat: „Na, ce-o fost, s-o trecut. S-o pitrecut anii“, şi a mărturisit că datorită ajutorului de Sus a putut lucra ani de zile ca recepţioner la depozitul de buşteni din satul apropiat, Moldoviţa, de unde capătă pensie. Harnic, demn, responsabil, a lucrat cu o singură mână şi în pădure: „Am avut trasurî cu boi şî am lucrat în paduri. Da’ în 1952, o vinit o stricteaţi mari, un impozit mari, eara atunci cincinalul, şî am fost obligat sî vând boii, cî nu mai puteam faci faţî, şî atunci am intrat ca salariat“.

„Parintili Paisie Olaru o găsit leac greautăţii meli…“

Munca l-a ajutat, la un moment dat, să treacă peste necazul ce i-a fost dat, însă durerea interioară, acumulată atunci, în anii tinereţii, a fost imensă şi a fost gata, gata să-l copleşească dacă nu l-ar fi întâlnit. Şi dacă n-ar fi primit binecuvântare de la părintele Paisie Olaru.

„În 1953, o dat Dumnazău Sfântu’ sî agiung la schitu' di la Rarău, la Adormirea Maicii Domnului, la hram acolo ia. M-am dus la Câmpulung cu trenu’ şî di acolo sunt patru ori buni di mărs încî cu pchicioru’, cî trebi sî treci Rarăul di cealaltî parti; cî Rarăul are doauă schituri, unu’ la Câmpulung, şi altu’ în partea Broştenilor, la Chiril.

S-o terminat sfânta slujbă, tăt ce-o fost acolo ia, eu eram îmbracat naţional, m-am pus oleacă sî ma hodinesc sî ma pornesc acasă, cî a doua zi trebuia să fiu la servici, şî o vinit un om, şî zici: Aţi fost la parintili pustnic? Zic, n-am fost, dar cumva, să mă ierte Dumnazău, cumva n-am spus eu răspunsul prea cu voie bună. Ia să mai staţi oleacî şî o vinit înapoi încă o dată omul ceala, dupa mini. Erau oamini la trei pareţi, poati trebuia sî stau pânî la miezu' nopţii să agiung, aşa, cinstit la rând, cum s-ar spuni. Omul ceala şi-o cerut scuzi la oamenii ceia şi după ce-o ieşit omul care era la parintili, am intrat io. După ci m-am pus în geanunchi, parcă citea toati necazurili. Eşti supărat că n-ai mânî, eşti supărat di asta, di asta. La urmă ci mi-o spus? Bun răspuns şi cel mai curat pentru inima me, zici, ţi-o luat Dumnazău mâna sî nu faci un păcat cu dânsa. Dacă loveai parinţii tăi cu mâna asta nu te ierta Dumnazău niciodată. Asta vorbă când mi-o spus-o parcă m-o dizbracat şi m-o îmbracat din nou. Deodată parcă m-am întors altul, nu mai eram cum m-am dus. Tăt s-o prifacut în mini. Iaca din ’53 îs 60 de ani, nu? Niciodată nu am avut un greu în viaţa mea, a dat Dumnazău şi o mărs toati aşe cu o mulţumire, pintru cî atunci eu am găsit leac greautăţii meli di pi suflit şi greautatea o disparut pentru toatî viaţa mea“, vorbeşte domnul Vasile pe un ton ridicat, dar blând, fără să uite că: „În timpul ceala, la Rarău era un călugăr orb, pi cari l-am cunoscut în ’50, când am mai fost o dată, cânta cu ceilalţi parinţi la strană atunci. Şi el, când ieşea din chilia lui, punea cârja pi sărmă până la trepteli di la intrarea în manastiri. Acum, când am fost în ’53, nu mai putea nici îmbla, pi lângî cî eara orb. M-o trimis atunci parintili la dânsul, ca sî văd cî sunt şî mai mari necazuri“.

Deci, drumul la Rarău i-a schimbat în bine viaţa omului din faţa mea, care a învăţat să îmbătrânească frumos, după cum continuă el cu vorbă molcomită, bucovineană: „Parintili m-o lamurit şî aşe într-un ceas mi-o grait di frumos, că am rămas altuâ. Niciodată nu am întâlnit un greu în viaţă peste care să nu pot trece. Cât am putut m-am ferit, dar n-am intrat nici în patima băuturii, di fumat am fumat vreo trii ani, dar am renunţat. Cu paharuâ, poate am scăpat unuâ mai mult, dar mintea o ramas limpidi“.

„Credinţa, de la radacina parinţâlor am prins-o noi, copchiii“

În timp ce vorbea, Ilaria Chiruţ îşi privea soţul cu atâta drag, cum numai ochii curaţi ai celor îndrăgostiţi o arată. Dar mai era ceva în privirea ei… un soi de afecţiune camaraderească, unită cu o candoare aparte a fiorului matern.

„Şi ne-am luat amândoi în 1955“, m-a trezit din reverie domnul Vasile.

„Da. Când m-am măritat, aveam 25 de ani. El eara cu trii ani mai mari dicât mini“, a încuviinţat, cu surâs, doamna Ilaria, care poartă în ea o lumină deosebită.

Până să se căsătorească, nici viaţa micuţei şi mai apoi a tinerei Ilaria nu a fost uşoară. Tatăl dânsei a murit, iar mama a rămas cu cinci copii, toţi mici. Ziua, femeia singură muncea, şi seara îşi aduna puii pe lângă ea, ca o cloşcă, se puneau în genunchi şi se rugau cu lacrimi în faţa icoanelor. Doamna Ilaria îşi aminteşte cu ochii umeziţi de durere de acele vremuri şi cum „uncheşii mei vroiau sî ni ia, da’ noi am spus cî nu vrem sî plecăm, noi stăm cu mama noastrî. Credinţa, de la radacina parinţâlor am prins-o noi, copchiii.“

„Cartea dischidi mintea“

La 7 ani, şi-a rupt piciorul, în curte. Un an de zile a stat în pat: „Cu pchiciorul în lopăţele, legat di mama, cî nu era doctor ca amu. Când eram bolnavă, continuu plângeam şî ma rugam: «Doamni, dacî am zâli, sî am şî sanatati, dacă nu, sî ma strângi», dar uitaţi cî am pitricut atâţia ani.“ Marele of al bătrânei este că nu a învăţat carte: „Nu earau bani sî ma poarti la şcoalî, am avut şî accindentuâ. Ştiu sî-mi scriu numili, am fost mulţumitî şî de-atât. Dacî nu am ştiut carti, o fost foarti rău. Dacă ştii sî citeşti, altfel ti iei. Cartea dischidi mintea. Eu, chiar dacî nu am ştiut carti, am băgat în cap ci mi-o fost di folos, ce-o fost bun, şî ce-o fost rău mi-o intrat pe-o ureche şî mi-o işât pi alta“.

La fel ca fraţii săi, tânăra Ilaria a fost nevoită să-şi câştige pâinea cea de toate zilele cu trudă. Plecată din satul natal, Ostra, în anul 1954, a intrat servitoare, timp de un an de zile, la o familie din Vatra Moldoviţei.

„El şi-o vazut di drumu' lui, eu mi-am vazut di cararea me“

Aici a intervenit soţul, amintindu-şi: „Omul la care eara ea mi-o spus cî o vinit o fatî la el cum nu sî poati mai bunî: «Pot pleca o saptămână di acasî, cî am stapân în casî». Vorba ceia aşe o fost di curatî, cî atunci când ne-am întâlnit cu dânsa, ne-am uitat unuâ la altuâ şî am ramas legaţi unul de altul. Fără sî ni punem problemă nici di averi, nici di studii, nici di nimic, că Dumnazău ne-o rânduit să fim amândoi. Iaca, sunt patru cophii, trii baieţi şî o fatî (n.r.: Lazăr, Nicolae, Ion, Nicoleta-Elena). Avem patru nepoate şî trei strănepoţi.“

Soţia a înţeles cele spuse, chiar dacă auzul nu prea o mai ajută, şi a recunoscut că şi-a făcut „datoria di mamî la patru copchii“. Astfel, când bărbatul era la lucru, ea vedea de casă, de grajd, noaptea torcea, cosea, ţesea, iar duminica mergeau cu toţii la biserică. „El şi-o vazut di drumu' lui, eu mi-am vazut di cararea me“, recunoaşte Ilaria Chiruţ, care a avut grijă să spună oricui o vorbă bună, chiar şi soacrei, în faţa căreia „n-am răspuns, am işât, am plâns, dacă mi-o spus un cuvânt care m-o durut, şî am vinit acasî. A doua zi o vinit ea la mine fuga, fuga să vadă ce să fac, sî graim. Credinţa o am di la parinţâi mei, cum v-am zâs, şî, dacî am vinit la socri, tot credinţî am gasât“.

„Dacî eşti faţarnic, Dumnazău nu ti poati agiuta“

Cu gândul la ceea ce a fost odată, nici nu am simţit timpul trecând. S-a lăsat înserarea şi clopotul vacilor venite de la păscut s-a auzit pe uşa deschisă de un pui gălbior de pisică, care s-a strecurat înăuntru cu un „miauuuu“ leşinat de foame.

Doamna Ilaria, încuviinţată de soţul dânsei, a încheiat: „Mulţămesc Bunului Dumnazău că au trecut distul di frumoş’ ani. Amu, cum ne-o rândui Dumnazău ceasul, cî sunt cam grele batrâneţile. Eu n-aud, nu văd bine, el la fel. Mergem cu Dumnazău înainti. Numai El ne poati agiuta în viaţî, cî nimeni nu îţi zici. Şi la El ti rogi cât poţi, cî ştii cum îi bini, dar dacî eşti faţarnic, Dumnazău nu ti poati agiuta“.