Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Vlădeni, izvorul unui fluviu de teologie românească

Vlădeni, izvorul unui fluviu de teologie românească

Un articol de: Diac. Ioan-Aurelian Marinescu - 27 Oct, 2019

Aproape la jumătatea drumului dintre Braşov şi Făgăraş, într-o vale parcă de poveste de pe plaiurile Țării Bârsei, străjuit de Măgura Codlei, descoperi un sat cu duh de ordine tipic transilvană: localitatea brașoveană Vlădeni, sat al comunei Dumbrăvița, cu o școală și un locaș de cult care domină de-a dreptul ansamblul arhitectural al întregii așezări. Aici, acum 116 ani, vedea lumina zilei marele geniu al teologiei românești, părintele profesor Dumitru Stăniloae.

 Vizitând aceste locuri suntem parcă forțați să reflectăm la trecutul, prezentul și viitorul satului și al teologiei românești, la eforturile făcute de cei care acum apar doar în fotografii sau în icoane, la posi­bilitățile tehnice, idealurile și realizările celor care acum sunt file de istorie recentă, la oamenii care se află în spatele ridicării, renovării și conservării fiecărui locaș de cult care mai stă astăzi în picioare.

Realizări spirituale ale vieții unei comunități

Deși nu se retrăgea aici decât vara, preț de câteva săptămâni, acest loc i-a rămas drag toată viața. Marele teolog român venea aici să scrie, să admire împrejurimile, să simtă natura, viața satului și pământul înaintașilor lui direcți, să fie în comuniune la slujbă cu sătenii. Biserica acestui loc, sfințită la 21 septembrie 1969, de însuși Patriarhul Justinian Marina, îi va fi dat cu certitudine un sentiment unic de „acasă”. De la sfințirea bisericii lor, vlădărenii vor trebui să aștepte nu mai puțin de 40 de ani până ce un alt patriarh va ajunge în satul lor, lucru materializat în 2009, la 21 august, când Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a venit în mijlocul lor pentru a săvârși slujba de binecuvântare a Casei memoriale „Dumitru Stăniloae”, după lucrări de restaurare şi amenajare începute în 2007. Trecuseră de acum 16 ani de la plecarea la Cer a marelui teolog. Opt ani mai târziu, la 1 iunie 2017, în faţa Bisericii „Sfântul Vasile cel Mare” din Vlădeni, era dezvelit și sfințit un bust al marelui teolog român, executat de artistul plastic Claudiu Moldoveanu din Codlea.

Exersarea memoriei valorilor recente

Ajungând aici, la poalele Măgurei Codlei, descoperi un peisaj care are frumusețea, dar mai ales istoria lui. Așezarea caselor și forma acoperișurilor ne anunță că nu mai suntem în Regat, iar liniștea domnește peste străzile parcă și ele măturate de gospodarii curților cu mândre porți. Părintele Gheorghe Colţea, protopop de Bran-Zărnești, ne așteaptă deja în fața muzeului care pare de curând construit. Ne vorbește, paradoxal, la început nu despre ce a fost, ci despre ce ar fi frumos să fie, despre iubire și libertate, despre libertatea de a gândi și aceea de a spune ceea ce gândim, teme de reflecție de altfel dragi marelui profesor.

Pătrunzând între pereții groși ai casei de cărămidă ridicate la începutul secolului XX pe locul celei de lemn, cu inscripția pe una dintre bârne „1880 Irimie Stăniloae”, am fost uimiți de inspirata ordine a exponatelor și a ineditelor fotografii, de mobilierul original de lemn masiv, de vitrinele de la intrare ce expun recente traduceri în limbi moderne ale cărților marelui teolog și de mult tocita lui mașină de scris Olivetti Studio 46, de lada înflorită de Braşov, datată 1904, și de cobârlăul din dormitorul casei, pat tradițional pe care se revărsau în trepte nu mai puțin de 12 ţoluri înflorite, toate țesute la război, în fine, de toate lucrurile „de mână” ale țăranului de altădată, astăzi tot mai rare. „Foarte multe dintre obiectele de aici chiar au aparținut casei de odinioară, altele fiind puse pentru a arăta cum era satul Vlădeni tradițional”, ne-a precizat părintele protopop, subliniind că atât interiorul, cât și exteriorul casei memoriale au fost reconstituite cu maximă fidelitate.

Truda unui proiect de suflet și bucuria realizării lui

Despre cum a demarat, la început cu greu, proiectul renovării casei memoriale am aflat câteva detalii chiar de la unul dintre cei care au trudit aici cărând moloz cu roaba, părintele Ionuț Ciprian Ilea, parohul satului. „Era chiar crăpată pe diagonală. În afară de camera din față sau camera de oaspeți, în care sătenii își aveau lucrurile cele mai de preț, casa a fost dărâmată până la temelie și reconstituită, atât era de degradată… Noi am făcut tot ce am putut, însă un foarte mare aport l-a avut aici părintele protopop. Am făcut amândoi o echipă și am putut să o aducem exact la dimensiunea dorită, de muzeu, de casă memorială gata de a primi vizitatori. Am putut să recuperăm toate obiectele care au aparținut casei, pe care le-am transferat peste drum, la tanti Florica în șură, cât timp am lucrat la casă. Înainte de a fi expuse, obiectele au fost însă restaurate și recondiționate”.

Am fost ghidați încă din hol pe drumul biografic al fotografiilor așezate mai peste tot în încăpere, o parte provenite de la două nepoate ale părintelui Stăniloae, monahii acum deja cu vârstă înaintată, aflate actualmente într-un așezământ monahal din zona Clujului. „Aici părintele era mic. Avea doi ani. Înainte toate hainele se făceau de mână și nu erau îndeajuns. Românii nu și-au avut hainele lor proprii îndeajuns niciodată… Împrumutau de la unii, de la alții, de la frații mai mari. Aici este o fotografie cu el când era la studii, la 16 ani, la Colegiul Șaguna, la Brașov. Aici este tatăl său, Irimie, cu nora sa, doamna preoteasă, Maria. Aici este o fotografie de când era decan la Sibiu, chiar la intrare, în curtea facultății, o poză cu corpul profesoral. Aici este cu Timotei Popovici. Aici este permisul lui CFR, cu reducerea de 50%”, ne-a povestit pe scurt părintele Ilea.

Cuvinte care rămân celor de după noi

Tot în hol, aproape de intrare, am regăsit și cuvinte memorabile ale Lidiei Stăniloae, trecută și ea la Domnul în februarie 2017, care, într-o evocare făcută la Vlădeni chiar de Sfintele Paști din 2009, intitulată „Acasă la Vlădeni, sfințenia omului și a locului”, scria: „«Acasă», cuvânt care ne aduce lacrimi în ochi. Care dă fiecăruia sentimentul unicităţii. Fiecare om este unic, viaţa ne arată că acesta este marele adevăr al fiinţei umane, pe care ni l-a rânduit Dumnezeu, în Atotputernicia Sa. «Acasă», coordonată a unici­tății, mai mult decât o localizare în spațiu şi timp, legată de geografia spirituală, care, fără doar şi poate, îşi pune amprenta pe ceea ce suntem, pe ceea ce aspirăm a fi. Locul unde ne-am născut, locul unde trăim, unde suntem legaţi de prezenţa fizică sau în duh a celor pe care îi iubim, de amintiri, ele sunt prezente în noi, uneori clare, alteori uitate, dar actuale printr-o memorie a sentimentelor. Căci memoria sentimentelor, a trăirilor intense de odinioară, este totdeauna mai durabilă decât cea a evenimentelor precise, ale căror detalii, încă vii, aparțin totuși trecutului… Memoria sentimentelor o trăiești azi, o trăiești totdeauna. Poate ca o reparație pe care timpul consideră că ne-o datorează, tocmai pentru că nu ne cruță cu tăvălugul lui necruțător… Vlădeni, acel «acasă» al meu, mai mult decât oricare altul, dăruit mie de copilărie, de vremea când știam că viaţa nu putea fi decât frumoasă, pentru că eram apărată, ocrotită, ca într-o poveste care se termină totdeauna fericit, în care binele învingea totdeauna. În care irealul se amesteca cu realitatea, cu prezența părinților mei, cu universul meu, cu tot ce se putea întâmpla pe lume. Când întâmplările zilnice erau evenimente ce alcătuiau micul senzațional cotidian, netulburat de nici un nor, de nici un întuneric… Până şi atunci când tata a fost arestat, când simțeam ațintiți asupra noastră pânda ochilor puși să ne suspecteze, să ne urmărească, cu amenințările ce planau continuu, când cunoș­tințele noastre se prefăceau că n-au auzit niciodată de noi şi privirile lor treceau prin noi, ca şi cum n-am fi existat, o, dar de câte ori, cele câteva zile pe care le puteam petrece la Vlădeni, ACASĂ, erau prilej de încurajare şi nădejde că vor veni şi timpuri mai bune. Acesta era acasă al nostru: o realitate dincolo de realitate. Aşa a rămas, cu amintirile şi chipurile celor dragi, pe care îi iubim şi ne iubesc şi de dincolo, ne privesc de acolo cu dragoste, se bucură de bucuriile noastre, se întristează de tristețile noastre. Un acasă care ne însoțește toată viaţa, colorând-o, şi ajutându-ne să înțele­gem mai bine unicitatea fiecărui suflet nemuritor.”

Primiți apoi în chiar camera de oaspeți a muzeului, privirea ne-a fost atrasă de masa din mijloc, pe care era așezată Cartea de aur a casei memoriale. Pe prima ei filă, datată 21 august 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel scria: „Binecuvântează, Doamne, această casă memorială «Dumitru Stăniloae» din Vlădeni-Brașov și pe toți vizitatorii ei! Aici este loc de prețuire a memoriei celui mai mare teolog român din toate timpurile și cel mai mare teolog creștin ortodox al secolului al XX-lea, un teolog rugător și mărturisitor, prieten al sfinților și călăuzitor al gene­rațiilor tinere pe calea mântuirii în lumina și bucuria Preasfintei Treimi revărsate în Biserica lui Hristos dreptmăritoare!”.

Promovată acum atât de parohie, cât și prin site-ul Agenției de Dezvoltare Durabilă a Jude­țului Brașov (www.addjb.ro), Casa memorială „Dumitru Stăniloae” poate fi considerată un loc al regăsirii albiei cugetării teologice românești, un punct de referință în iconomia turismului religios din această parte de țară. Pelerinul care își îndreaptă pașii spre strada Dumitru Stăniloae nr. 51, satul Vlădeni, comuna Dumbră­vița, este bine primit de părintele paroh Ionuț Ilea, iar când acesta este prins cu alte obligații, gazdă primitoare și ghid inimos este chiar vecinul de zeci de ani al actualului muzeu, domnul Toma Anghel, pe care l-am cunoscut și noi în vizita făcută în sat.

Din arborele genealogic al familiei Stăniloae

Născut și el tot în Vlădeni, din părinți ai satului, Toma Anghel ne mărturisește onoarea pe care o simte de a fi vecin al familiei marelui teolog: „Dânsul nu a stat aici. Venea doar vara și stătea o săptămână, două, poate uneori chiar și trei. Era pentru dumnealui o plăcere să vină aici. Mergea la mormântul părinților lui, ambii morți în 1931. Eu îi făceam revizia mașinii, căci lucram într-un service auto. Aici îl avea pe fratele Gheorghe. Ei au fost cinci copii, trei băieți și două fete. Pe fratele lui, Gheorghe, care a stat aici, l-am cunoscut bine. A mai avut un frate, Ilie, care a plecat în America și nu s-a mai știut nimic despre el. Așa au rămas cele două fete și domnul Gheorghe, vecinul, care a stat aici. Acesta, înainte de Revoluție, a avut restaurant în București, dar a venit naționa­lizarea și i-au luat tot, și apoi a venit și a stat aici, la Vlădeni. Părintele Stăniloae le scria adesea scrisori sau vederi. Mă chemau fie domnul Gheorghe, fie cumnata, ca să le citesc, căci ei nu mai vedeau bine. Făceam cumva pe secretarul, căci ei îmi dictau, iar eu scriam scrisoarea de răspuns și o duceam la poștă. Era o familie de oameni deosebiți”.

La începutul secolului XX, românii de aici plecau masiv în America la muncă, avantajați fiind de faptul că aparțineau Imperiului Austro-Ungar. Se pleca însă la muncile cele mai grele. Irimie, tatăl părintelui Dumitru Stăniloae, a mers și a lucrat câțiva ani buni în mină și căi ferate în America, chiar când micuțul Dumitru avea doar câteva luni. Întorcându-se acasă, el a dărâmat casa veche de lemn și a construit una nouă, de cărămidă, lucru mare la acea vreme, când cam toți sătenii aveau case de bârne, de brad sau de stejar.

Un portret rămas în inimile lor 

Cerându-i să ni-l descrie din amintiri pe marele nostru teolog, Toma, vecinul său, ne-a spus: „Chiar mă miram când îl vedeam pe părintele Stăniloae. Era foarte modest, să nu zic sărac, înainte de Revoluție. Cred că a dus-o greu. Era un om înalt, un om bun, simplu, nu mândru. Era o plăcere să-l asculți. De multe ori am stat de vorbă cu el. Avea viță-de-vie în toată curtea și chiar imediat după poartă avea un chioșc, un foișor cu viță-de-vie. Avea o masă acolo și scotea mașina de scris pentru a scrie în aer liber”.

Deși nu l-a cunoscut personal pe părintele Dumitru Stăniloae, părintele Ilea ne-a mărturisit: „Mă simt mai mult decât onorat că slujesc în această parohie, mă simt un ocrotit, un protejat al duhului părintelui Stăniloae. Îl simt în lucrarea mea cu oamenii. A fost un om deosebit de smerit, un părinte de o blândețe și de o omenie aparte. Sătenii care l-au cunoscut își aduc aminte că predica lui era foarte simplă, caldă, vie, de la inimă la inimă. Nu predica mai mult de șapte-opt minute. Avea un cuvânt foarte pătrunzător, foarte viu, izvorât dintr-o inimă caldă și blândă, care manifesta o atitudine ocrotitoare, de oblăduire, asupra tuturor.”

Cel mai mult ne-a povestit despre el însă părintele protoiereu Gheorghe Colţea, un mare admirator al gândirii sale teologice: „Este o mare bucurie să știm că părintele Dumitru Stăniloae este unul de-al nostru. Aceasta este vatra de unde a plecat această familie. A scris mult aici, în această casă binecuvântată, un loc al inspirației lui Dumnezeu. Teologia părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie ortodoxă și românească, iar amprenta aceasta românească părintele și-a însușit-o în familie, în casa părintească, în curbura Carpaților, în satul Vlădeni. A fost un român curat, iar românul curat este un om iubitor prin definiție. De aceea teologia părintelui este o teologie a iubirii. El a învățat ce este iubirea în casa părinților, o casă cu cinci copii foarte apropiată de Biserică. Dacă este să ne întrebăm cum a dezvoltat părintele Stăniloae teologia iubirii, răspunsul s-ar găsi în faptul că el a văzut-o și simțit-o pe pielea lui, copil fiind. Acolo a înțeles ce înseamnă iubirea, în jertfa și purtarea poverii vieții pe umerii părinților lui. Vom înțelege teologia părintelui, dacă vom înțelege taina rugăciunilor părin­ților din nopțile copilăriei lui. Vom pricepe mai mult teologia părintelui dacă vom realiza că această familie a traversat perioade foarte delicate din istoria românească a secolului trecut. Acum, pentru că suntem în casa părintească a părintelui, cred că este frumos ca generația noastră, și de teologi și de români, fii ai patriei noastre și ai Sfintei Biserici, să mulțumim acestor părinți jertfelnici și fraților mai mari ai părintelui, care au ostenit din greu ca să-l poată sprijini pe cel care, iată, a devenit această personalitate marcantă și spiritual și academic a Sfintei noastre Biserici. M-aș bucura să trăiesc să-l văd în calendar și să-i pot cânta cântările unui acatist, ale unei Vecernii sau Utrenii… Ar fi frumos… Biserica trebuie să fie neapărat foarte iubitoare și respectuoasă cu ființa umană, iar asemenea oameni, cum este părintele Stăniloae, merită să fie cinstiți de Biserică și așezați la locul lor.”

Exercițiul conștientizării colective a unei mari valori 

Deși se pare că locuitorii acestui sat au dobândit treptat conștiința marii personalități pe care a născut-o satul lor, ea s-a intensificat mai ales din momentul inaugurării muzeului în 2009. Cei cu pregătire mai înaltă au intuit de la început finețea gândirii lui, pe când țăranii simpli s-au mulțumit cu bucuria unei pre­zențe binefăcătoare. Chiar vecinul său a mărturisit: „Înainte, mai ales învățătorii și profesorii realizau valoarea lui, țăranii simpli nu. Era un om discret, modest. Nu i-am știut valoarea. Eu cel puțin, abia acum, după Revoluție și după ce am mai citit. Înainte de 1989 am încercat să citesc, dar a fost greu pentru mine… Lumea îl plăcea însă. Veneau oamenii la el să-i ceară un sfat. De câțiva ani, Primăria din Dumbrăvița organizează parastas aici, la 16 noiembrie, și vin mulți preoți de prin împrejurimi”.

Îndemnuri pentru generația de astăzi 

Deși trecut deja de mult la Domnul, părintele Dumitru Stăniloae este parcă încă prezent printre acești localnici și face tot mai cunoscut satul său natal. El dăinuie acum în conștiința a tot mai mulți români. La întrebarea ce mesaj le-ar transmite localnicilor lui dacă ar mai fi astăzi în viață, părintele Ilea a răspuns: „Pentru că el a fost un om extrem de răbdător, le-ar putea spune: «Iubiți-vă și răbdați-vă unii pe alții!»”, iar părintele protoiereu Gheorghe Colţea și l-a imaginat îndemnând cu seninătate: „Îndrăzniți și bucurați-vă!”