Vorbim și azi aceeași limbă cu a Diaconului Coresi

A trecut un secol de la momentul reîntregirii neamului românesc, timp în care țara aceasta binecuvântată a mai trecut printr-un război mondial, a fost străpunsă de ghearele unui regim totalitar și și-a recâștigat cu sânge libertatea. Astăzi, vă invit să descoperim un loc unic, cu o istorie aparte, aflat în Șcheii Brașovului, la granița dintre Vechiul Regat și Ardeal, loc ce a servit ca punte de legătură permanentă de-a lungul secolelor între românii din Transilvania și cei din afara arcului carpatic, contribuind la păstrarea identității și culturii românești. Pașii noștri se vor opri azi la Prima Școală Românească, unde părintele profesor Vasile Oltean ne împărtășește istoria bogată a ei și felul în care a fost trăită unirea de-o parte și de alta a Carpaților.

 „Așezaţi-vă în bănci, începem prima lecție. Bine ați venit la Prima Școală Românească!” Cu aceste cuvinte, părintele profesor ne introduce în tunelul timpului, într-o incursiune în istoria românilor așa cum a înregistrat-o Școala brașoveană.

Școala din Șcheii Brașovului este o adevărată vatră a culturii și spiritualității românești, care a avut un rol-cheie în vederea păstrării limbii române și a credinței ortodoxe în Ardealul aflat sub ocupație ungară. Nu degeaba Nicolae Iorga mărturisea că „palmă și talpă în Șcheii Brașovului sunt istoria și cultura”, chiar dacă adeseori documentele de aici au fost supuse unor vitregii distrugătoare. Povestea locului se plămădește încă de pe vremea geto-dacilor, când la „Pietrele lui Solomon”, în satul dacic de altădată supravieţuiau dârji strămoşii acestor meleaguri. Școala a fost construită în 1495 și refăcută în 1760, fiind declarată monument istoric, alături de întreg ansamblul arhitectural. Totuși, cercetând dovezile istorice, observăm că școala e mult mai veche decât se crede. Părintele explică de ce: `Avem și o bulă papală, a lui Bonifaciu al IX-lea, de la 1399, care vorbea despre «schismaticii din Șchei care primeau învățătură de la pseudo-das­căli» (această bulă, datată 25 decembrie 1399, confirmă existenţa unui locaş de cult şi învăţătură ortodoxă în Şchei, n.r.). Vă dați seama ce argument teribil, de la 1399? De asemenea, avem manuale din veacurile XI-XII. Dacă avem manual, cum să nu avem și școală la acea vreme?” Aici au apărut primele tipărituri româ­nești ale Diaconului Coresi, prima gramatică românească a lui Dimitrie Eustatievici, primele cursuri de limba română în 1583, primele cărți populare ale dascălului Costea, primul calendar almanah al dascălului Petcu Șoanu. 

Psaltirea, Sbornicul, Octoihul, „întâiul mare poem al acestui neam”

Astăzi, la școală se găsesc aproximativ 4.000 de cărți vechi și peste 30.000 de documente, dar și multe obiecte muzeale, adevărate tezaure ale culturii româ­nești. Cel care administrează școala de peste 50 de ani este părintele profesor Vasile Oltean, un om de anvergură culturală impresionantă, care, din dragoste de patrie și istorie, poartă de grijă ansamblului muzeal și continuă să descopere noi informații și documente despre acest loc. Pasiunea cu care povestește m-a fascinat atât de mult, încât mi-am spus că orice român ar trebui să viziteze măcar o dată prima școală românească, pentru a-și revigora dragostea de țară și tradiție. Vizita începe în Sala „Anton Pann” și se continuă în Sala „Diaconul Coresi”. „Dac-am cetit, bine am ispitit și socotit și am aflat că toate tâlcuiesc, adeverează și întăresc cu Scriptura sfântă și mie tare plăcură, am scris cu tipariul voao fraților românilor să vă fie pre învățătură!” (Diaconul Coresi). Mânat de aceste idealuri, Diaconul Coresi și colaboratorii săi au realizat primele cărți de circulație în limba română, făcând posibilă biruința definitivă a scrisului în limba poporului. Au fost tipărite între anii 1556 şi 1588 circa 40 de titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ținu­turile românești, consfințind astfel unitatea spirituală a acestui popor. Aceasta fiind sala, se păstrează tiparnița de atunci, unde Diaconul Coresi a tipărit unele dintre cele mai importante cărți religioase: Cazania a II-a (Cartea românească cu învă­țătură), tradusă în Șchei de protopopii Iane și Mihai; Psaltirea, Sbornicul, Octoihul. Despre aceste cărți ­Lucian Blaga afirma că reprezintă „întâiul mare poem al acestui neam”. Părintele mi-a atras atenția asupra unui fapt foarte important, identitatea lingvistică a poporului român și a faptului că limba română nu s-a schimbat foarte mult de acum 500 de ani până azi. „Vă spun cu responsabilitate de filolog: nici o țară din lume nu are azi limba din veacul al XIV-lea. Dacă ar fi să apelăm la Shake­speare, care se năștea în anul 1564, limba lui nu poate fi citită azi de nici un englez, decât de specialiști, cu dicționarul. (…) Diaconul Coresi venea din Târgoviște într-un Ardeal bântuit de mare primejdie de natură religioasă. Apăruseră lute­ranii, calvinii, husiții, des­prinși din catolici. Ortodocșii nu aveau nici mitropolie, nici episcopie. În biserică, foloseau limba slavonă (secolele XI-XVI, în «întunericul de cuvinte», cum zicea Coresi). Nea
Gheorghe mergea la biserică, preotul «păsărea» în slavonă în Altar, dar credin­cioșii nu pricepeau nimic. Era o limbă neîn­țeleasă. Și vine Coresi, după 500 de ani de slavonie în biserică, și «își permite» să tipărească carte bisericească în limba română. Din punctul de vedere al epocii, aceasta este o erezie, pentru că înlocuia limba sacră cu una vulgară, ceea ce era total nepermis.” Preluând un text din Epistola către Corinteni, Diaconul Coresi a oferit un argument solid și greu de dărâmat pentru a-și justifica „îndrăzneala”: „Într-o biserică, mai vârtosu-i a grăi cinci cuvinte pe înțelesul meu, ca și alții să înțeleagă, decât întunericul de cuvinte în limbă străină”.

Cartea, factor de unitate națională

Muzeul Prima Şcoală Românească găzduieşte şi o expoziţie dedicată cărţii în istoria vitregă a culturii naţionale româneşti. Aici sunt expuse ca argument cele mai valoroase monumente de limbă română medievală: Biblia de la București (1688), Cazania lui Varlaam (1643), Îndreptarea legii de la Târgoviște (1652), un Tetraevanghel, miniat pe pergament din vremea lui Alexandru Lăpușneanu, manuscrise de înțelepciune creștină din secolul al XV-lea, cărțile Școlii Ardelene. Complementar, cele peste 80 de hrisoave domnești, înscrise pe per­gament și aurite, confirmă per­manentele legături între ți­nuturile românești. Se remarcă astfel faptul că Școala din Șchei a avut un rol permanent în vederea păstrării unității între cele trei țări românești.

Tot aici se păstrează și un portret al lui Mihai Viteazul creionat de unguri, dar și o cronică despre voievodul muntean, scrisă tot de maghiari, la un an de la moartea lui Mihai Viteazul. Tradiţia legăturilor lui Mihai Viteazul cu românii din Șchei este bine cunoscută. De frică să nu fie dărâmate, bisericile protestante din Țara Bârsei de la acea vreme au pus crucea pe cupolă.

Un document important este un pomelnic inedit al ctitorilor bisericii din Șchei, descoperit recent în arhiva istorică a muzeului, despre existenţa căruia ştia Nicolae Iorga, în baza unei singure file (copie), dar moartea sa neaşteptată nu i-a îngăduit descoperirea lui. Manuscrisul împarte pe două coloane voievozii ctitori cu familiile lor, boierii moldoveni şi munteni, dar şi cărturarii locali (dascăli, preoţi) şi o parte din mirenii de până la l665, când se scria documentul. Părintele Oltean a continuat această înșiruire, lista culminând cu pruncul Mihai I. În decursul timpului, slujitorii Bisericii „Sfântul Nicolae” s-au aflat în permanentă legătură cu frații de peste munți, apărând împreună cultul, limba și teritoriul. Sunt păstrate mărturii de preț, cum ar fi hrisoavele domnești (peste optzeci), cărțile din Moldova și Muntenia aflate în Șcheii Brașovului privind relațiile pe care localnicii le aveau cu domnitorii și personalitățile din Moldova și Muntenia. 

Autorităţile statului român nu au vizitat şcoala după 1989. Ceaușescu a făcut-o în 1967

Decretul comunist din 1949, dat de Ana Pauker, care prevedea să se ardă în fiecare lună, în piață publică, 40 de metri liniari de documente și cărți din arhivele bisericești, putea să fie fatal Școlii din Șchei, dacă nu exista un preot iscusit, Ioan Prișcu, care a adăpostit toate cărțile și documentele în podul bisericii, fără a spune nimănui, și doar în 1962, această comoară a fost descoperită din întâmplare și a devenit parte integrantă din muzeu. În urma unei vizite a lui Ceauşescu, din 27 mai 1967, s-au alocat fonduri, care au dus la restaurarea clădirilor anexe şi a muzeului, unde se află, în şase camere, exponatele cele mai valoroase ale colecţiilor de aici. De atunci încoace, nu s-a mai întreprins mai nimic, în afara unor cârpeli de zidărie şi acoperirea unor găuri din acoperişuri. „Fiecare ploaie îmi dă fiori~, îmi spune părintele, gândindu-se la cărţile care mor încet.

Dacă pe vremea național-comunismului lui Ceaușescu școala era foarte apreciată, orele despre Mihai Viteazul și despre tipar ținându-se chiar în incinta ei, astăzi, lucrurile stau total opus, foarte puțini elevi mai trec pragul școlii din Șchei. De asemenea, nici delegațiile străine sau auto­ritățile statului nu mai vizitează școala, așa cum se obiș­nuia în trecut. În schimb, turiștii străini care ajung aici rămân profund impresionați: „Dacă la început au aerul arogant că doar cultura lor este de luat în seamă, la finalul vizitei au lacrimi în ochi când văd cât de fascinantă este istoria noastră”, mărturisește părintele profesor. De câțiva ani, acesta îi învață pe elevii dornici alfabetul chirilic, astfel, ei putând să descifreze mesajele din cărțile vechi. 

Anul 1918 sau cum s-a simțit Unirea în Ardeal 

Anul Marii Uniri a fost, poate, cel mai glorios din toată istoria Ardealului, iar Școala din Șchei a avut un rol important, fapt ce se reflectă și în cărțile și articolele publicate atunci.

Manifestațiile au început la Brașov încă din 1916, când, aflând că Armata Română a pătruns în Ardeal, brașovenii i-au primit pe ostașii români în straie de sărbătoare, cu muzică populară, exprimându-și bucuria. Cât timp Armata Română a stat la Brașov, femeile s-au îmbrăcat numai în straie populare, în semn de respect. Cu toate acestea, autoritățile locale ungurești nu au rezonat cu bucuria românilor, foarte mulți simpatizanți ai unirii fiind arestați. Nu a fost și cazul sașilor, care, din contră, au fost de partea românilor. Nu există perioadă istorică din toate ținuturile româ­nești care să nu fie reflectată în documentele din Șchei, fie ele cronici, corespon­dență, însemnări documentare și mai ales cărți. Suma acestor valori este completată de participarea impresionantă a delega­ților brașoveni la Alba Iulia în 1918, formată din 92 de persoane. Implicațiile Școlii din Șchei din anul Unirii sunt strânse în cartea scrisă de părintele Vasile Oltean, editată de Patriarhia Română, Pași spre Marea Unire, apărută în 2018. 

Povestea junilor

Junii din Şcheii Braşovului au conservat şi ei mărturii de la diferite evenimente istorice importante pentru români. Astfel, ei au păstrat un cult pentru Mihai Viteazul, chipul acestuia fiind prezent pe steagurile lor. Chipul lui Mihai Viteazul se păstrează și în tinda Bisericii „Sfântul Nicolae”, într-o pictură murală în frescă şi care reprezintă episodul intrării lui Mihai Viteazul în Brașov, când a fost întâmpinat de protopopul Mihai de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șchei.

De asemenea, junii au păstrat în obiceiurile lor şi costumația Armatei române în Războiul de Independență a României: „Junii Roșiori”, „Junii Curcani” și „Junii Dorobanți”. Junii din Ardeal nu aveau dreptul de a lupta pentru Independența României, însă au purtat „ostentativ” aceste costume la vremea respectivă şi le poartă și în prezent. De asemenea, la Marea Unire de la Alba Iulia, din delegaţia braşovenilor au făcut parte și Junii îmbrăcați în costumele lor pitoreşti. În fiecare an, în Șcheii Brașovului, în prima duminică de după Paști, adică în Duminica Tomii, atât brașovenii, cât și turiștii asistă la „Ziua de călări” ca la un eveniment tradițional unic, o manifestare fastuoasă, cu elemente de mit, ritualuri precreștine, dar și ceremonial creștin. În dimi­neața sărbătorii se merge la stegar, sutaș, armașul mic, armașul mare, ultimul la care ajung junii fiind vătaful. În jurul orei 11, cele șapte grupuri de juni se îndreaptă spre Piața Prundului (azi Unirii) din fața Bisericii `Sfântul Nicolae~.

Vizita noastră se apropie de final, acesta fiind anunțat de clinchetul vechiului clopoțel școlar: „Atât pentru astăzi, extemporal aveți data viitoare”. Astfel, părintele ne readuce în lumea contemporană, fascinația povestirii sale rămânând adânc impregnată în sufletele noastre. Ascultându-l, mi-am dat seama cât de bine­cuvântați suntem că trăim pe aceste meleaguri și ce responsabilitate enormă apasă pe umerii noștri: în contextul accentuatei globalizări, de noi cei de astăzi depinde păstrarea vie a culturii și identității naționale. „I-am înlocuit pe Creangă, Blaga, Goga cu scriitori străini, nu se mai citesc basmele noastre, ci Harry Potter, am scos Scrisoarea III din manual, iar Luceafărul e puternic amenințat. Nu se mai numește «Istoria Românilor», ci simplu Istorie, Mihai Viteazul apare ca un exaltat, iar Vlad Țepeș ca Dracula.” Se observă cum eroii nea­mului sunt discreditați astăzi, ceea ce presupune că trebuie să ne apărăm cu râvnă identitatea în fața oricărei propagande. Doar astfel putem supraviețui ca neam.

Vă invit pe toți să trăiți bucuria întâlnirii cu istoria poporului nostru de fiecare dată când aveți ocazia să ajungeți la Brașov.