Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Civilizaţia bizantină, factorul unităţii noastre religioase

Civilizaţia bizantină, factorul unităţii noastre religioase

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 27 Mai, 2018

Unitatea civilizaţiei româneşti rezidă în credinţa majoritară ortodoxă (bizantină) a românilor. Această credinţă a adus un ansamblu de valori specifice Bizanţului în toate teritoriile locuite de români. Acest lucru a salvat românitatea, mai ales în Transilvania, unde maghiarizarea s-a făcut prin schimbarea identităţii religioase. Românii care şi-au păstrat identitatea religioasă bizantină şi-au păstrat şi fiinţa naţională, cei care au ales alte confesiuni s-au maghiarizat, pierzându-şi identitatea românească.

Între anii 330 şi 1453 a existat în istoria umanităţii imperiul numit de istorici bizantin, de la faptul că Sfântul Împărat Constantin cel Mare a transformat vechea colonie grecească a Bizanţului, la începutul secolului al IV-lea, în Noua Romă, cunoscută sub numele de Constantinopol.

Din anul 330, când are loc inau­gurarea noii capitale a Imperiului roman, şi până marţi 29 mai 1453, când, în trei ore, acest oraş a căzut sub stăpânirea turcilor otomani, avem o istorie de peste o mie de ani a celei mai înfloritoare civilizaţii existente în istorie, care a unit trei continente, Europa, Asia şi Africa.

Imperiul bizantin, pe întreg parcursul existenţei sale, a fost un stat creştin şi principalul apărător al Crucii în faţa tuturor invaziilor barbare, venite atât din Asia, cât şi din Africa sau nordul şi estul Europei.

În acest imperiu s-a dezvoltat civilizaţia bizantină, cu un profund accent pe păstrarea Ortodoxiei, lucru manifestat prin faptul că împăraţii Constantinopolului au fost cei care au convocat cele şapte Sinoade Ecumenice. După dispariţia Imperiului roman de Apus de la sfârşitul secolului al V-lea, civilizaţia romană a continuat la Constantinopol şi în spaţiul Imperiului bizantin. Foarte important este faptul că până la căderea Constantinopolului conducătorii şi locuitorii acestuia s-au considerat tot timpul romani. Oraşul Constantinopol tot timpul a fost numit Noua Romă, iar bizantinii se considerau continuatorii civilizaţiei romane. Imperiul bizantin a influenţat în mod decisiv istoria Europei, iar modul său de organizare a fost imitat de popoarele din estul şi sud-estul continentului nostru. Strămoşii noştri, care s-au născut creştini, având fundamente ale creştinării lor în epoca apostolică, prin misiunea în primul rând a Sfântului Apostol Andrei, iar după cercetările mai noi şi a Sfântului Apostol Filip, au fost determinați să se raporteze tot timpul la Imperiul roman, chiar şi după retragerea aureliană din Dacia, de la sfârşitul secolului al III-lea. În acest context, mutarea capitalei Imperiului roman la începutul secolului al IV-lea la Constantinopol a făcut ca atenţia înaintașilor noştri în ceea ce priveşte credinţa şi cultura creştină să fie asupra Bizanţului.

Bizanțul a influențat bisericește și politic spaţiul românesc

Tot timpul, creştinii din teritoriul care poartă astăzi numele de România s-au raportat la credinţa şi civilizaţia împăratului de la Noua Romă - Constantinopol. Pe când Imperiul bizantin se afla la zenit, în secolul al XIV-lea, apar voievodatele româneşti consolidate şi independente, Ţara Românească şi Moldova alcătuite administrativ, atât politic, cât şi bisericesc, după forma de organizare de la curtea imperială bizantină şi cea din Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, scaunele mitropolitane din Ţara Românească şi Moldova fiind dependente de această Patriarhie. Spre exemplu, bizantinii numeau Ţara Românească Ungrovlahia, adică Vlahia de lângă Ungaria, iar Moldova Bogdania, de la întemeietorul voievodatului, Bogdan I, sau Moldovlahia. În acelaşi timp, cnezatele şi voievodatele pe care ungurii le-au cucerit între secolele XI-XIV între Carpaţi, Dunăre şi Tisa (spaţiul Transilvaniei, Maramureşului, Banatului şi Crişanei de astăzi) erau organizate tot după structura civilizaţiei bizantine, iar întreaga ierarhie era dependentă de structuri bisericeşti care ţineau de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Întreg spaţiul românesc a fost organizat sub influenţa civilizaţiei bizantine. De aceea, după căderea Bizanţului, la 1453, continuitatea acestuia s-a făcut în Ţările Române, voievodatele româneşti fiind primele care s-au opus expansiunii otomane şi atât Moldova, cât şi Ţara Românească au preluat grija Locurilor Sfinte şi a Muntelui Athos. Cele mai mari danii din secolele XV-XVI către Muntele Athos şi Ţara Sfântă au fost făcute de domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, găsim mai mulţi domnitori în cele două voievodate româneşti care au nutrit dorinţa de a reface splendoarea împărăţiei bizantine şi au avut visul eliberării Constantinopolului. Voievozii români, mai ales în secolele XV şi XVI, s-au considerat succesori ai împăraţilor Bizanţului şi continuatori ai luptei de apărare a creştinismului în faţa invaziei islamice otomane.

Întreg Evul românesc este profund marcat de cultura, credinţa şi civilizaţia bizantină. Spaţiul românesc din această perioadă nu poate fi văzut decât ca un teritoriu al continuităţii bizantine şi al perpetuării valorilor acestei civilizaţii creştine. Pe bună dreptate, marele nostru istoric Nicolae Iorga vorbea despre Ţările Române drept un „Bizanţ după Bizanţ" în toată perioada medievală românească.

Civilizaţia bizantină, scut în păstrarea Ortodoxiei

Ortodoxia bizantină a reprezentat liantul între cele trei provincii româneşti şi fundamentul păstrării identităţii naţionale. Mai ales în spaţiile aflate sub ocupaţie străină, românii s-au identificat cu Ortodoxia şi, în baza civilizaţiei bizantine, şi-au păstrat prin credinţă limba şi cultura.

Civilizaţia bizantină a pătruns în spaţiul românesc de jos în sus, adică a fost asumată prin credinţă pe parcursul veacurilor de întreg poporul şi nu a fost impusă de la centru de conducerea politică, cum s-a întâmplat în cazul altor ţări. Străromânii au găsit în civilizaţia bizantină continuitatea romană a strămoşilor lor şi au identificat Constantinopolul cu Noua Romă şi cu noul oraş emblematic la care să se raporteze după căderea Romei.

Fără măreţia civilizaţiei bizantine, integrată în spaţiul românesc prin credinţa ortodoxă, în mod clar cu greu am fi putut rezista în faţa ocupaţiei de sute de ani atât din Transilvania, cât şi în faţa islamizării otomane, căreia domnitorii noştri i-au opus lupta dârză pe toate fronturile pentru apărarea identităţii creştine a nea­mului nostru.

Creştinismul în forma sa bizantină a făcut ca românii să rămână în credinţa în Hristos şi să clădească o cultură şi o civilizaţie continuatoare a Bizanţului.

Acum, când suntem în Anul Centenar, trebuie să descoperim şi importanţa civilizaţiei bizantine pentru păstrarea identităţii noastre creştine şi a celei naţionale româneşti din spaţiul nord- dunărean. Observând aceste lucruri, vom înţelege că suntem în Europa dintotdeauna, că civilizaţia europeană este profund influenţată de cea bizantină, că noi am continuat această civilizaţie şi că mereu locul nostru a fost în Europa. Acest lucru nu-l spunem doar din prisma geografiei, ci mai ales din perspectiva culturii şi a civilizaţiei româneşti. România rămâne un „Bizanţ după Bizanţ".