Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Istoria unui pământ românesc: Basarabia până la 1918

Istoria unui pământ românesc: Basarabia până la 1918

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 25 Mar, 2018

Când spunem Basarabia spunem România. În anul centenar al Marii Uniri nu trebuie să uităm că Moldova Sfântului Voievod Ștefan cel Mare este de la Carpați la Nistru și de la Ceremuș la Dunăre și Marea Neagră, ea este parte esențială a României și a istoriei ei.

Teritoriul românesc dintre Prut și Nistru poartă de la începutul secolului al XIX-lea numele de Basarabia. Acest nume i-a fost dat inițial, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, sudului Moldovei dintre Prut și Nistru, deoarece această zonă s-a aflat sub stăpânirea lui Basarab I, întemeietorul voievodatului Ţara Românească. Însă teritoriul dintre Carpații Orientali, Nistru, Ceremuș, Dunăre și Marea Nea­gră este spațiul istoric al voievodatului Moldovei. În secolul al XIV-lea a fost întemeiat acest voievodat de către Bogdan I. Unul dintre urmașii săi, Petru Mușat, este cel care extinde teritoriul voievodatului până la Nistru și Marea Neagră, încât urmașul său, Roman I, se intitula la sfârșitul secolului al XIV-lea „Marele stăpânitor autocrat [...] stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare".

Porțile Moldovei

Astfel, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, soarta teritoriului românesc dintre Prut și Nistru este legată indisolubil de soarta întregii Moldove. Răzeșii dintre Prut și Nistru sunt esențiali în epoca de aur a Moldovei din timpul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, atât în apărarea graniței de est a țării, cât și în marile bătălii pe care le-a dus marele domnitor în timpul celor 47 de ani de domnie. Cetățile Chilia și Cetatea Albă din sudul teritoriului românesc dintre Prut și Nistru sunt porțile de intrare în Moldova și cele mai importante locuri prin care se tranzitează mare parte din comerțul spre Moldova și Polonia dinspre sud-estul Europei și din Asia Mică. Prin vama pe comerț pe care o percepea Moldova prin aceste cetăți și-a asigurat prosperitatea economică din secolul al XV-lea și finanțele pentru susținerea luptei antiotomane din timpul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Pierderea acestor cetăți în anul 1484 în fața puterii otomane a fost o grea lovitură pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei și mai ales pentru dinamica vieții economice a voievodatului.

În anul 1538, în urma campaniei militare a sultanului Soliman Magnificul împotriva domnitorului Petru Rareș, sudul regiunii dintre Prut și Nistru cuprinzând și cetatea Tighinei, care se adaugă la mai vechile cuceriri otomane, Cetatea Albă și Chilia, devine parte a Imperiului otoman. Acest teritoriu va fi numit de stăpânii otomani Bugeac.

Moldova și Rusia

După jumătatea secolului al XVII-lea apare o nouă putere interesată de situația de la gurile Dunării, și anume Rusia. La doi ani după încorporarea din 1654 a Ucrainei de către Rusia, Moldova semnează un tratat de alianță cu Ţaratul rus. Prin acest document Rusia recunoștea autonomia Moldovei și se angaja să-l ajute pe domnitorul Gheorghe Ștefan să recupereze de la Imperiul otoman cetățile din sud și regiunea Bugeacului. Acest document nu a avut însă nici o urmare practică. În 1699, prevederile păcii de la Karlowitz de la sfârșitul războiului austriaco-otoman (1683-1697) menționau și obligația ca tătarii colonizați în Bugeac să se retragă peste Nistru, făcând astfel loc țăranilor moldoveni reveniți la vechile lor gospodării.

Următorul moment important în relația Moldovei cu Rusia este scurta perioadă a domniei lui Dimitrie Cantemir, anul 1711. La 13/24 aprilie 1711, la Luțk, se încheie un tratat între țarul Petru cel Mare și domnitorul Dimitrie Cantemir, care garanta integritatea teritorială a Moldovei, deplină autonomie, domnie ereditară pentru urmașii domnitorului, preciza hotarele Moldovei, arătând reconstituirea teritoriului țării așa cum fusese înainte de rapturile otomane, iar granițele Moldovei erau apărate de oșteni ai țării. Cu toate că acest tratat nu s-a materializat, deoarece oștile ruso-moldave au pierdut în fața turcilor la Stănilești, totuși acest tratat este o garanție dată de țarul Petru cel Mare a integrității teritoriale a Moldovei peste veacuri. În 1713 turcii ocupă Cetatea Hotinului, iar în 1715 Imperiul otoman transformă Ţinutul Hotinului din nord-estul Moldovei în raia turcească, menținându-i acest statut până în 1812.

În secolul al XVIII-lea, Moldova și Ţara Românească devin teatrul de operațiuni militare al austriecilor, rușilor și turcilor. Majoritatea războaielor dintre aceste trei imperii s-au dus pe teritoriul celor două țări, toate dorind să devină sau să-și mențină suzeranitatea asupra acestor provincii româ­nești.

Moldova și Imperiul habsburgic

La sfârșitul acestui secol are loc un rapt dureros din trupul Moldovei, și anume zona în jurul căreia s-a născut în Evul Mediu voievodatul Moldovei din Ţara de Sus, cuprinzând primele capitale ale țării de la Baia, Rădăuți, Siret și Suceava, și primind numele de Bucovina de la noul stăpân austriac. Sub pretextul formării unui cordon sanitar, trupele austriece ocupă aproape jumătate din Moldova, iar în mai 1775 Imperiul otoman semnează un tratat cu Imperiul habsburgic prin care cedează austriecilor peste 10.000 km² din teritoriul Moldovei, zona de nord-vest. Astfel, austriecii luau în stăpânire nucleul Moldovei, cu cele mai importante ctitorii mușatine, până în anul 1918, când Bucovina se va uni cu țara. Schilodirea Moldovei va continua și la începutul secolului al XIX-lea, când teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni gubernie rusească, primind de la noii stăpâni numele de Basarabia.

Anexarea Basarabiei

După războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la București din 1812, Imperiul rus anexează trei noi teritorii ale voievodatului Moldova: ținuturile turcești Hotin și Bugeac și ținutul moldovenesc dintre Prut și Nistru. Bugeac era un nume turcesc. În românește, precum și în toate hărțile europene, teritoriul Bugeacului figura sub numele de Basarabia (după numele domnitorului muntean Basarab I, care îi biruise acolo pe tătari în 1328 și 1331 și care stăpânise acest teritoriu).

Imperiul rus a preluat numele de Basarabia pentru a desemna întreg teritoriul anexat în 1812, de la Hotin Nord până la Marea Neagră și Dunăre în sud, organizat într-o nouă gubernie, cu capitala la Chișinău (care, până atunci, fusese un mic târg din ținutul Lăpușna).

La recensământul efectuat de Imperiul țarist după răpirea Basarabiei din anul 1812, ponderea moldovenilor (românilor moldoveni) din totalul populației era de circa 92%. Acest lucru arată că, deși atât sudul, cât și nordul acestui teritoriu au fost raiale turcești, elementul românesc în structura populației era cel majoritar, deci rușii au luat un teritoriu cu o populație românească majoritară.

Urmările nedreptății făcute unui neam

Răpirea în 1812 a Basarabiei de către Imperiul rus a generat refugierea în dreapta Prutului, în perioada 1810-1814, a peste 5.000 de familii, care nu doreau să rămână sub stăpânirea rusească. Basarabia a fost considerată de către Imperiul țarist captură de război. Rușii au instituit un sistem de exploatare economică mai crunt decât cel turcesc. Întreaga economie a fost supusă controlului și intereselor Rusiei. Populația românească a Basarabiei a fost scoasă din circuitul vieții națio­nale firești. Au fost întrerupte toate relațiile istorice și tradiționale cu Moldova. Izolarea de spațiul românesc a fost urmată de efortul autorităților de ocupație pentru înstrăinarea acestui teritoriu, prin deznaționalizarea (rusificarea) populației. De-abia în anul 1818, provinciei i se acordă o autonomie formală și era stabilită structura administrativă, în frunte cu un general-guvernator. Era păstrată provizoriu vechea împărțire teritorială (12 județe: Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Hotărniceni, Bender, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Greceni, Codru, Cahul), iar reședința provinciei, care în 1812 era stabilită la Bender (vechea Tighină), era mutată la Chișinău.

Din anul 1813 a început procesul de rusificare. Funcționarii nu cunoșteau limba română. Pentru a se bucura de susținere din partea populației, noua autoritate i-a scutit pe basarabeni pentru trei ani de impozite și pentru cinci ani de serviciul militar. Boierii moldoveni din Basarabia erau primiți în tagma nobilimii ereditare rusești. Ţăranii însă au fost cei care au dus povara cruntei exploatări economice a Basarabiei.

Multe din pământurile Basarabiei au fost date drept recompensă nobililor ruși. De fapt, procesul de colonizare a Basarabiei a început în vara anului 1812, prin adoptarea la 23 iulie a Statutului special pentru coloniștii sosiți din diverse țări: Bulgaria, Polonia, Ţările Baltice, Franța, Germania, Elveția etc., care puteau să vină să colonizeze teritorii din Basarabia. Ei obțineau cetă­țenia rusă și mai multe privilegii, spre deosebire de băștinași, scutirea de impozite și serviciul militar etc. Acest proces a urmărit popularea teritoriilor libere din Basarabia, mai ales în sud, crearea unei tagme de susținători ai regimului, sporirea potențialului economic al provinciei, schimbarea componenței etnice a Basarabiei și deznaționalizarea băști­na­șilor. Dacă în 1810 străinii constituiau 5% din totalul populației, în 1817 erau deja 14%. Totodată, din anul 1813, au fost interzise relațiile culturale și economice cu moldovenii de peste Prut. Începea acțiunea de învrăjbire și dezbinare a românilor de pe cele două maluri ale Prutului. După înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei dintre anii 1853-1856, Principatul Moldovei, potrivit Tratatului de pace semnat la Paris în data de 18 martie 1856, a redobândit câteva dintre teritoriile din stânga Prutului, pe care le-a pierdut în anul 1812: județele Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei, precum și controlul asupra Gurilor Dunării. În urma Războiului de Indepen­dență din 1877-1878, România primește Dobrogea și pierde în favoarea Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei, chiar dacă Imperiul țarist garantase integritatea României la începutul războiului. România a participat la acest război de partea Rusiei, urmărind să-și obțină inde­pendența de stat. Obiectivul a fost atins, României fiindu-i recunoscută independența la Congresul de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878), însă, la același congres, Rusia, deși aliat în război, i-a luat României cele trei județe din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul și Bolgrad.

În anul 1912, la împlinirea unui secol de la anexarea Basarabiei de către Imperiul rus, românii din Regatul României au comemorat neoficial evenimentul, prin drapele negre arborate la aproape toate casele de pe teritoriul României. În fruntea acestei mișcări s-a aflat Nicolae Iorga. Raptul Basarabiei din 1812 a fost îndreptat la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chișinău a votat Unirea Basarabiei cu România, declanșând astfel procesul făuririi României Mari.