Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Stiinţă şi tehnologie Cosmologia teonomă patristică şi cosmologiile raţionaliste autonome

Cosmologia teonomă patristică şi cosmologiile raţionaliste autonome

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 01 Noi, 2019

Lunga istorie a planetei noastre şi a vieţii de pe suprafaţa sa, pe care încearcă s-o reconstituie geologia, biologia şi ştiinţele anexe, pe care Scriptura o prezintă în primele sale pagini într-un rezumat, a determinat, pentru realizarea sa, două procese conjugate: creaţie şi evoluţie, constituind, de la început şi până la sfârşit, o istorie voită şi dirijată de Acela Care este Stăpânul istoriei, Dumnezeu.

În prezent se discută despre două moduri de a înţelege cosmologia: pe de o parte, autonom, iar pe de altă parte, teonom. Cele două cosmologii sunt de fapt două destine: unul care duce la secularizare (cosmologia autonomă) şi altul care se încununează cu transfigurarea (cosmologia teonomă).

Părintele Dumitru Popescu, în acord cu interpretarea patristică a părintelui Dumitru Stăniloae, asumată de toţi ucenicii săi, a arătat că singura alternativă vizibilă pentru sănătatea spirituală şi fizică a omului de astăzi rămâne revenirea lui la o cosmologie teonomă care-i dă posibilitatea să se ridice peste contingenţa lumii de aici şi să-şi dobândească adevărata libertate de fiu al lui Dumnezeu. Marele merit al acestei cosmologii teonome constă în faptul că ea permite teologiei creştine să vorbească de Hristos nu numai ca Logos mântuitor, ci şi ca Logos creator. Într-o lume dominată de antropocentrism, de tendinţa de a pune omul în locul lui Dumnezeu, ca rezultat al unei cosmologii autonome care se consideră suficientă în ea însăşi, teologia patristică răsăriteană ne oferă viziunea unei cosmologii teonome, în care omul, cosmosul şi Biserica sunt scăldate de razele luminii dumnezeieşti necreate, care înalţă şi transfigurează întreaga zidire.

Cosmologia biblică, în lumina gândirii Sfinţilor Părinţi, care nu au abdicat de la Revelaţie în favoarea unei filosofii sau a alteia, exclude orice unilateralitate. Dumnezeu e Cel Care a creat din nimic şi a „zidit” lumea, însă nu eludând mişcarea proprie făpturilor, care se desfăşoară potrivit raţiunilor întipărite de El în creaţie. El a creat viaţa, însă i-a dat şi acesteia puterea unei mişcări proprii: „Gândeşte-te la cuvintele lui Dumnezeu care străbat creaţia! Au început de atunci, de la facerea lumii, şi lucrează şi acum şi merg mai departe până la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci, ca şi cum ar fi fost create acum, merg veşnic împreună cu timpul. «Să scoată pământul suflet viu!» Această poruncă a rămas statornică în pământ şi nu încetează să stea în slujba Creatorului. Unele vieţuitoare sunt aduse la existenţă prin naştere din cele care existau mai înainte, iar altele încă şi acum se nasc chiar din pământ” (Sfântul Vasile cel Mare).

Nu e vorba nici de o ordine statică, nici de o mişcare producătoare a dezordinii. Ceea ce Părinţii numesc „stabilitate mobilă” şi „mobilitate stabilă”, ca paradox cosmic, ştiinţa observă astăzi în stările de complementaritate sau de complexitate, care înseamnă ordine şi dezordine în acelaşi timp.

Sfinţii Părinţi răsăriteni afirmă, cu alte cuvinte, că organizarea lumii şi mişcarea ei se săvârşesc din iniţiativa şi cu aportul dumnezeiesc al energiilor necreate, însă în convergenţă cu puterea naturală a făpturilor, observând legătura internă dintre facere şi Pronie, ca expresii ale atotputerniciei divine. Creaţia nu este un dat static, ci un eveniment dinamic.

Cosmologia teonomă se distanţează atât de creaţionism, cât şi de evoluţionism. Nu poate accepta nici creaţionismul, care consideră că lumea a fost perfectă din momentul creării ei, intrând în conflict cu evoluţionismul, şi nici evoluţionismul nu-l acceptă, fiindcă acesta consideră că lumea se dezvoltă prin ea însăşi, fără legătură cu Dumnezeu. Cosmologia teonomă depăşeşte aceste două tendinţe prin concepţia despre procesul de creaţie continuă, care îşi are obârşia în creaţia de la început, prin care Dumnezeu a scos lumea din neant, şi se încununează cu creaţia finală, când totul se transformă în Hristos, ca Logos creator şi mântuitor, într-un cer nou şi un pământ nou. Această creaţie continuă este posibilă doar în măsura în care Creatorul păstrează o legătură internă cu universul prin energiile Sale necreate şi aduce lucrurile la existenţă prin raţiunile lor interne la timpul potrivit, după înţelepciunea Sa. Cosmologia teonomă patristică, prin afirmarea creaţiei continue, depăşeşte atât polemica sterilă între evoluţionism şi creationism, cât şi pretinsul conflict cu filozofia şi ştiinţa.

E vorba de o metodă selectivă, de o asumare critică a interpretărilor ştiinţifice, după sensul indicat de Sfântul Vasile cel Mare în Omilia a 22-a Către tineri, şi, concret, în Omiliile la Hexaimeron, nu abdicând de la Scriptură, nici refuzând ştiinţei orice valoare; o metodă care evită ideea adevărului dublu, potrivit căreia există un adevăr al credinţei și unul al inteligenței (al filosofiei sau al ştiinţei), dar care nici nu caută cu orice preţ corespondenţe. Metoda selectivă presupune utilizarea concepţiilor ştiinţifice ca „vehicul” pentru datul revelat, în efortul de înţelegere aprofundată şi de expunere actuală a acestuia. Acesta e motivul pentru care cosmologia ortodoxă nu a cunoscut conflictul cu ştiinţa, aşa cum s-a întâmplat în Apus, unde teologii au văzut în cosmologia antică o philosophia perennis sau ultimul cuvânt pentru interpretarea datului biblic. În acest context, disputa ştiinţei nu e cu Scriptura, ci cu o teologie care a înţeles Scriptura greşit.

Adevăratul conflict nu este deci între raţiune şi credinţă, ci doar între un anumit gen de ştiinţă şi o anumită formă de înţelegere a teologiei; prin urmare, acest conflict nu există între ştiinţa ca atare şi Revelaţia în sine, ci între schemele interpretative ideologice în care acestea au fost interpretate apologetic. Principala responsabilă pentru această stare de fapt a fost filosofia antichităţii târzii, ale cărei axiome s-au infiltrat masiv în teologia medievală şi au fost menţinute în ştiinţa clasică. Raţionalismul şi determinismul filosofic antic au pătruns în teologia scolastică şi de aici în ştiinţa clasică, și au reuşit să dezafecteze atât Revelaţia biblică, cât şi ştiinţa modernă, conducând la o profundă diviziune cosmologică şi antropologică, la refuzul evoluţiei şi al timpului, ca dimensiuni constitutive ale naturii în ansamblul ei.

Spre deosebire de cosmologia dualistă autonomă occidentală de tip augustinian, care n-a rezolvat mulţumitor raportul între transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu, între atotputernicia lui Dumnezeu şi mişcarea creaţiei, ceea ce a dus la conceperea unui creaţionism supranaturalist în opoziţie cu evoluţionismul naturalist, cosmologia biblică şi patristică teonomă depăşeşte ambele tendinţe prin concepţia despre procesul de creaţie continuă, care începe cu creaţia iniţială şi se încununează cu creaţia finală, când întreg cosmosul devine un cer nou şi un pământ nou. Această creaţie continuă este posibilă doar în măsura în care Creatorul păstrează legătura internă cu cosmosul prin energiile necreate, în sinergie cu mişcarea făpturilor, prin care au fost aduse toate la existenţă potrivit raţiunilor lor interne, la timpul potrivit, după înţelepciunea Sa.

Pentru părintele profesor Dumitru Popescu cosmologia teonomă a Ortodoxiei, întemeiată pe Revelaţie şi receptivă faţă de progresele ştiinţei, se dovedeşte a fi placa turnantă a unei bune articulări între cercetarea teologică şi cea ştiinţifică. Însă marea sa importanţă e evidentă mai ales în faptul că impune cadrul unei autentice relaţii a omului cu lumea, spre rezolvarea problemelor de ordin ecologic ale planetei noastre, în măsura în care omul îşi recunoaşte vocaţia cosmică de mediator între Dumnezeu şi creaţia Sa.

Citeşte mai multe despre:   Dumitru Staniloae