Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Sfaturi practice în Biserică: Atitudinea creştinului la slujba înmormântării

Sfaturi practice în Biserică: Atitudinea creştinului la slujba înmormântării

Un articol de: Marius Daniel Ciobotă - 05 Iul, 2010

Moartea unei persoane este un moment greu, în care durerea sufletească provocată de pierderea fiinţei dragi (rudă sau prieten) trebuie "împăcată" cu împlinirea practică a rânduielilor creştineşti tradiţionale. Trebuie să recunoaştem însă că, în multe cazuri, prima se estompează într-atât încât grija (grijile!) pentru organizarea prohodului se inspiră exclusiv din felurite superstiţii şi obiceiuri greşite, uitându-se faptul, primordial din perspectivă creştină, că "singurul lucru cu adevărat folositor" pentru cel răposat este rugăciunea liturgică, împletită cu cea personală a rudelor şi a apropiaţilor, şi cu milostenia evlavioasă întru pomenirea celui trecut la Domnul.

Se ajunge, astfel, ca slujba înmormântării să aibă un caracter "organizatoric" fugitiv şi superficial, lipsit de duhul creştinesc al rugăciunii iubitoare şi al reculegerii întru nădejde. Comuniunii duhovniceşti, prin voia Domnului, cu cel adormit, îi ia locul o agitaţie perpetuă, dar în fapt oarbă, neargumentată şi neluminată creştineşte, după activităţi neesenţiale, cum ar fi: aprinderea unui anumit număr de lumânări şi poziţia acestora pe tot parcursul slujbei, împărţirea "pomenilor" numai la un anumit moment din rânduială, locul sfeşnicelor şi al crucii, locul portretului celui decedat, dezlegarea panglicilor de la picioare şi de la mâini ş.a.m.d., la care se adaugă uneori lipsa de discreţie a convorbirilor faţă către faţă şi total inoportunitate a celor de la telefonul mobil.

Pentru a îndruma credincioşii noştri la o atitudine cu adevărat adecvată slujbei înmormântării, facem aici câteva scurte sugestii:

Activităţile practice (împărţirea milosteniilor, aşezarea lumânărilor, a crucii şi a celorlalte obiecte) să fie făcute, pe cât este posibil, înainte de începerea slujbei, timp în care, pentru a întreţine atmosfera de rugăciune, se pot citi de către cântăreţ psalmii 90 şi 118, rânduiţi în cărţile de cult la slujba înmormântării.

Cei de faţă să asculte în linişte şi cu luare aminte cântările şi rugăciunile slujbei, căutând să participe sufleteşte la ele şi să-şi însuşească mesajul lor profund creştinesc; chiar dacă înmormântarea este una dintre împrejurările triste ale vieţii, atmosfera de sfinţenie a sfântului lăcaş trebuie respectată şi cultivată prin bună-cuviinţă şi implicare sufletească.

Aceia dintre participanţi care "nu au răbdare pentru toată slujba" şi ies din biserică, e bine să evite unele activităţi nepotrivite (fumatul, convorbirile şi glumele necuviincioase etc.) Recunoştinţa şi dragostea faţă de cel trecut în veşnicie trebuie să anime conduita noastră la slujba înmormântării.

Cuvântul de întărire şi zidire duhovnicească pe care îl rosteşte preotul în cadrul slujbei trebuie ascultat cu toată atenţia întrucât din el aflăm învăţături ce ne pot ajuta la înţelegerea vieţii în raport cu moartea şi cu veşnicia.

După încheierea slujbei din biserică, să-l petrecem pe răposat la groapă în aceeaşi atitudine de cuviinţă creştinească.

Să fim conştienţi că felul în care participăm la slujba prohodului cuiva drag nouă constituie omagiul pios pe care îl aducem valorii unei vieţi omeneşti, cu realizările şi neîmplinirile ei inerente, însă, deopotrivă, reprezintă o scurtă lecţie despre moarte - realitatea cea mai dură a vieţii - cu care ne vom confrunta şi noi, inevitabil, cândva.