Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Sfaturi practice în Biserică: Credinciosul trebuie să fie îngropat în mormânt, nu în cavou

Sfaturi practice în Biserică: Credinciosul trebuie să fie îngropat în mormânt, nu în cavou

Un articol de: Pr. Ic. Dr. Grigore-Alexandru Meșteroaie - 21 Aug, 2010

La prima vedere, cei doi termeni vizaţi par să aibă acelaşi înţeles, şi anume locul de înmormântare al unui credincios. Dar, de vreme ce aceste cuvinte desemnează două lucruri distincte, din punct de vedere practico-teologic se cuvine să desluşim câteva aspecte. Cel mai uzual termen este cel de "mormânt", adică groapa în care credinciosul este aşezat la finalul slujbei de prohodire în timp ce preotul slujitor rosteşte cuvintele "pământule, deschide-te şi primeşte pe cel zidit din tine" sau "al Domnului este pământul, lumea şi toate cele câte sunt întrânsa" (slujba Înmormântării). Aceste expresii sunt încărcate de semnificaţii teologice de seamă stând la baza credinţei în Învierea cea de obşte.

Credinciosul, aşa cum o cere firesc credinţa ortodoxă, trebuie să fie îngropat în pământ, amintindu-i de cuvintele Ziditorului: "pământ eşti şi în pământ vei merge…" (Fac. 3, 19). Din acest loc, cel răposat aşteaptă Învierea, fiind încredinţat de aceasta prin învăţătura Bisericii şi motivat scripturistic prin vedenia profetului Iezechiel din capitolul 37, în legătură cu profeţia despre învierea morţilor, precum şi de tradiţia bimilenară a Ortodoxiei. Mormântul firesc al creştinului va fi deci în pământ, şi nu în felurite gropniţe betonate ce sunt contrare tradiţiei ortodoxe. Cavoul este o groapă betonată, stratificată pe etaje uneori, asemănată unui beci chiar, peste care, ca şi cum nu ar fi destul, se construieşte o încăpere în care unii credincioşi aşază măsuţe, scaune sau alte obiecte şi, mai mult de atât, de cele mai multe ori, deasupra acestor cavouri, se construiesc adevărate monumente "faraonice" cu foarte puţin simţ artistic, transformând cimitirele în locuri în care kitsch-ul este la el acasă. Această situaţie tinde să se generalizeze, mai ales în familiile înstărite, care doresc, prin înălţarea acestor monumente funerare de prost-gust, să impresioneze privirile trecătorilor, menţinând astfel "vie" memoria celor înmormântaţi pe acel loc. Cimitirul nu este un spaţiu în care se pot permite orice fel de construcţii, oricât de mare cinste lumească ar provoca ele. Cimitirul este un loc sacru, o mărturie a credinţei în Înviere. Adevărata şi cuvenita cinstire adusă celor răposaţi nu este cea redată de mărimea cavourilor sau a monumentelor funerare construite deasupra lor, ci a rugăciunii pentru cei adormiţi, precum şi a milosteniei împlinite în numele acestora. În locul acelor construcţii-gigant, ajutorarea unor familii nevoiaşe ar fi de bun-augur şi, mai mult de atât, de real folos sufletesc celor adormiţi.

De aceea, se recomandă credincioşilor să nu risipească sume importante pe lucruri trecătoare şi uneori chiar jignitoare la adresa credinţei creştine, prin aspectul unor monumente funerare exagerate, ci să-şi adune avuţiile lor în cer prin milosteniile către cei ce au într-adevăr nevoie, acolo unde "furii nu le sapă şi le fură" (Mt. 6, 20).