Sfaturi practice în Biserică: Criza familiei şi viaţa Bisericii

Binecuvântată şi susţinută de Dumnezeu, familia este o reflectare a vieţii Treimice. Bărbatul şi femeia sunt într-o relaţie de iubire, de primire şi de dăruire, rodul acestei iubiri fiind o nouă persoană capabilă şi dornică de iubire. Degradarea vieţii de familie se face pe fondul unei deteriorări a vieţii sociale, a unei debusolări cu privire la sensul omului, la valoarea şi la importanţa lui. Criza economică accentuează şi revelează lipsurile omului contemporan, şi mai ales minusurile lui spirituale.

Biserica binecuvântează legătura dintre un bărbat şi o femeie, împotrivindu-se libertinajului ca manifestări anormale, inoportune pentru o existenţă reală şi deplină în Dumnezeu. Cel care nu îşi păstrează statornicia în relaţia de iubire nu-şi poate înţelege şi nu se poate realiza ca persoană. El va căpăta trăsături indefinite, regresând la statutul de individ, de reprezentant al unei specii, incapabil de pasiunea dragostei adevărate. Prin binecuvântarea pe care o dă pasiunii dintre un bărbat şi femeia lui, Biserica afirmă responsabilitatea pe care o poartă fiecare faţă de celălalt şi împreună faţă de lume şi de Dumnezeu.

Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi. De aceea, iubirea lui trebuie să fie pură, neîntinată de gânduri sau acţiuni extraconjugale. El nu poate pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu în timp ce îşi dispreţuieşte soţia. În acelaşi timp, bărbatul nu are voie să o părăsească decât pentru motiv de infidelitate. Nici evlavia nu este motiv de divorţ. Nu este binecuvântare pentru cel ce îşi părăseşte familia şi fuge în mănăstire. Aceasta se poate recomanda doar prin acordul ambilor soţi şi numai după creşterea copiilor.

Femeia este datoare să-şi iubească soţul şi să-i fie fidelă. Având o fire mai schimbătoare, Sfântul Apostol Pavel recomandă ca soţia să se supună bărbatului. Aceasta însă nu în sensul unei deţineri, ci pentru că, de obicei, bărbatul este mai statornic în decizii.

Unirea trupească dintre bărbat şi femeia lui este recomandată de Biserică, fiind expresia deplină a dragostei celor două persoane psihosomatice. Deşi nu trebuie desconsiderat aspectul important pe care îl joacă în viaţa de familie, ea nu trebuie absolutizată sau centralizată. În nici un caz nu trebuie prevenit rodul iubirii trupeşti, căci prin aceasta relaţia celor doi ar fi sterilă, egoistă, alterându-se şi golindu-se de sens.

Copiii trebuie priviţi ca roduri ale iubirii, ca persoane noi, dornice şi capabile de iubire. Mama nu trebuie să-şi concentreze toată atenţia spre satisfacerea oricărei nevoi, justificate sau nu, a copilului. Amândoi părinţii trebuie să crească unul în dragoste faţă de celălalt şi amândoi faţă de copil. Doar aşa copilul va creşte normal, într-o iubire matură şi responsabilă, într-un mediu propriu dezvoltării armonice a noii persoane.

Nu trebuie să existe violenţă în familie. Abuzul fizic sau verbal nu poate fi decât o ştirbire a iubirii şi a sensului valorii celuilalt. Fiecare neînţelegere trebuie rezolvată prin blândeţe, răbdare şi comunicare, ştiind că acestea sunt manifestările adevăratei comuniuni. Problemele importante ce apar pot fi discutate cu duhovnicul sau cu alte persoane înduhovnicite, capabile de empatie şi de o înţelegere mai profundă a lor.

Fericirea este darul lui Dumnezeu şi, prin ajutorul şi binecuvântarea Lui, familia devine un mediu propice mântuirii, o celulă în care se dezvoltă experienţa mistică a lui Dumnezeu.