Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica Vecernia - Lumină lină şi tămâie a rugăciunii

Vecernia - Lumină lină şi tămâie a rugăciunii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Data: 03 Iun, 2013

Pregătirea aperceptivă

Sfârşitul zilei şi apropierea nop­ţii sunt momente de reper ale vieţii noastre zilnice. O zi tră­ită înseamnă un pas spre sfâr­şitul vieţii noastre pă­mân­teşti, iar întunericul nopţii ne tri­mite cu gândul la apusul vie­ţii noastre. Gândul la sfârşitul vie­ţii îl face mereu pe om să-şi a­mintească de Dumnezeu. De ace­ea, rugăciunea de seară a fost socotită în toate timpurile o datorie de căpetenie a creş­ti­ni­lor, având o semnificaţie deo­se­bită în viaţa lor religioasă.

Anunţarea temei

Vom prezenta principalele mo­­mente ale Vecerniei şi sen­su­­ri­le lor duhovniceşti pentru a în­ţe­lege folosul rugăciunii co­mu­­ni­ta­re de seară în viaţa creş­tinului şi a prezenţei sale în ru­găciune la Vecernie, ca sluj­bă premer­gă­toa­re Sfintei Li­tur­ghii.

Tratarea

Momentele de rugăciune din zi sunt puse în legătură cu isto­ria sfântă a mântuirii neamului omenesc. Vecernia evocă is­to­­ria cea mai veche a neamului o­menesc, istoria Vechiului Testament.

Partea introductivă

Preotul dă binecuvântarea din altar pentru că altarul bise­ri­cii închipuie cerul sau raiul, iar preotul îi închipuie pe pri­mii oameni care erau în rai, îna­inte de căderea lor în păcat. Psal­mul 103, sau psalmul Ve­cer­niei, exprimă acest simbo­lism, întrucât are titlul „Pentru fa­cerea lumii“. Ne vorbeşte despre creaţia lumii, despre fru­mu­seţea şi minunile firii şi pur­ta­rea de grijă a lui Dumnezeu pen­tru făpturile Sale.

Ieşirea preotului din altar, în faţa uşilor împărăteşti în­chi­se, înseamnă alungarea omului din rai după căderea în păcat. Pre­otul reprezintă acum o­me­ni­rea dinaintea venirii Mân­tu­i­to­rului. În faţa uşilor îm­pă­ră­teşti, preotul citeşte în taină şap­te rugăciuni, care se nu­mesc rugăciunile luminilor de sea­ră. Poartă acest nume pentru că, odinioară, se citeau în mo­mentul în care se aprindeau în biserică luminile sfeşnicelor şi ale candelelor, menite să risi­peas­­că întunericul nopţii. Tot­o­da­tă sunt rugăciuni ale luminii spi­rituale, prin textul lor ru­gân­du-L pe Dumnezeu „Cel Ce lo­cuieşte în lumina cea nea­pro­pi­a­tă“ „să lumineze ochii inimi­lor noastre“, să ne „îmbrace cu ar­ma luminii“, pentru ca noi „cu gândul la poruncile Sale, lu­minându-ne, să ne sculăm în­tru bucurie sufleteacă“.

Psalmul 140 („Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă“) es­te psalmul caracteristic Ve­cer­niei. El exprimă starea de ră­tă­ci­re şi de deznădejde a o­mu­lui des­părţit de Dumnezeu, iz­vorul vie­ţii sale spirituale, pre­cum şi ide­ea de pocăinţă, intim legată de rugăciunea de sea­ră.

Cădirea sau tămâierea pe ca­re preotul o face la Doamne, stri­gat-am este simbolul văzut al rugăciunii noastre pe care o înălţăm lui Dumnezeu precum se înalţă fumul de tămâie, ce­rând să fie bineprimită de El ca o jertfă de seară, precum zice psal­mistul: „Să se îndrepteze ru­găciunea mea ca tămâia îna­in­tea Ta; ridicarea mâinilor me­le, jertfă de seară, auzi-mă, Doamne!“ (Ps. 140, 2).

Vohodul

Deşi Vecernia reprezintă pe­ri­­oada dinainte de venirea Mân­tuitorului, ea anticipează de­ja venirea Sa, ca împlinire a aş­teptării, preînchipuirilor şi sim­bolurilor Legii Vechi. Ve­ni­rea Domnului în lume este sim­bo­­lizată de ritualul Vohodului de la Vecernia sărbătorilor, a­di­că ieşirea cu cădelniţa sau in­tra­­rea mică. În această pro­ce­si­u­­ne, preotul, precedat de un pur­tător de lumină, iese din altar purtând cădelniţa şi ros­teş­te o rugăciune (Rugăciunea in­tră­rii), binecuvântează intra­rea, face cădire mică, după ca­re intră în altar.

Sfântul Simeon al Tesa­lo­ni­cu­lui spu­ne că „ieşirea şi pogo­rârea (pre­otului) însemnează şi sme­re­nia lui Hristos, îmbră­carea în veşminte însemnează întru­pa­­rea; şederea în mijlocul bise­ri­cii şi plecarea capului însem­nea­­ză că S-a răstignit în mij­lo­cul pământului, a murit şi S-a po­gorât în iad pentru noi... în­toar­cerea din nou şi intrarea în al­tar înseamnă că S-a înălţat de pe pământ la ceruri şi S-a su­it acolo de unde a venit, cu tru­pul pe care l-a luat“.

Tămâierea de la Vohod este sim­bol al rugăciunii noastre şi ea se aduce spre slava şi cinsti­rea lui Hristos.

Încă din cele mai vechi timpuri, aducerea luminii semni­fi­că prezenţa duhovnicească a Mân­tuitorului Hristos în mij­lo­cul adunării, iar această lumi­nă izvorăşte din mormântul lui Hris­tos - care este reprezentat de Sfânta Masă -, de unde a ră­să­rit Lumina Învierii. De aceea lu­mina vine (iese) din altar.

Imnul Lumină lină care se cân­tă la Vohod este unul din ce­le mai vechi imne creştine. Este a­dresat Mântuitorului Hristos Ca­re a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii“ (In. 8, 12). Prin întruparea Sa, Hristos a ră­sărit ca o „Lumină lină“ a­du­că­toare de bucurie, de linişte în în­tunericul reprezentat de pe­ri­oada Legii Vechi.

Partea a doua a slujbei cu­prinde lecturi din vechiul Tes­ta­ment (Prochimenul şi Pa­re­mi­ile) şi o suită de rugăciuni pen­tru care comunitatea a fost pre­gătită prin momentul liturgic anterior. Ectenia întreită, ru­­găciunea „Învredniceşte-ne, Doam­ne“ şi ectenia cererilor îi a­d­uc pe credincioşi în comuniu­nea rugăciunii, împreună cu pre­otul care rosteşte în taină Ru­găciunea plecării capetelor.

În partea finală a Vecerniei, ru­găciunea dreptului Simeon, „Acum liberează pe robul Tău, Stă­pâne“ (Lc. 2, 29-32), este u­na din rugăciunile de origine bi­blică din cultul ortodox. Cân­ta­rea de mulţumire a bătrânului Simeon exprimă liniştea îm­plinirii unei aşteptări, aceea a ve­nirii mântuirii pe care a gă­tit-o Dumnezeu înaintea tutu­ror popoarelor.

Recapitulare

Vecernia este slujba de sea­ră în care înălţăm tămâia bine mi­rositoare a rugăciunii de mul­­ţumire pentru ziua care a tre­cut. Având în inimile noastre Lumina lină adusă de Mân­­tu­itorul Iisus Hristos, ne ru­găm pentru trecerea nopţii în pa­ce şi linişte sufletească, după cum citeşte preotul şi în ru­gă­ciu­nea a şaptea a Vecer­niei: „...Însuţi, Iubitorule de oa­meni, în­dreptează ru­găciu­nea noas­tră ca tămâia înaintea Ta şi o pri­meşte ca pe o mireasmă cu bun miros. Seara de acum şi noap­tea ce vine, li­niştite dă­ru­ieş­te-ni-le nouă; îm­bracă-ne cu ar­mele luminii; iz­băveşte-ne de fri­ca nopţii şi de tot lucrul ce se pe­trece în întuneric...“

Asociere

Hristos este Lumina care stră­luceşte peste „cei ce locu­iesc în latura şi în umbra mor­ţii“ (Isaia 9, 1), este „Lumina cea ade­vărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume“ (In. 1, 9). Mântuitorul este Cel ce dă lu­mină ochilor orbului ca­re s-a ru­gat din întunericul ne­ve­derii tru­peşti, aducându-l la o nouă via­ţă de bucurie şi lumi­nă pentru că „cel ce îmi ur­mea­ză Mie nu va umbla în în­tu­ne­ric ci va avea lumina vieţii“ (In. 8, 12).

Generalizare

Obiceiul de a sfinţi seara prin­­tr-o rugăciune sau slujbă spe­­cială exista şi la poporul e­vreu. Esenţialul acesteia îl con­sti­­tuia ritul aprinderii şi aşe­zării sfeş­nicului cu lumini, în faţa că­ru­ia arhiereul aprin­dea tămâie, ca­re apoi trebuia să ardă toată noap­tea „înaintea Domnului“. Acest rit a trecut şi în viaţa reli­gi­­oasă a pri­me­lor generaţii creş­ti­ne, că­pă­tând o semnificaţie no­uă, creş­ti­nă: „Lumina lină“ a sfeş­­nicului aprins la vreme de sea­ră le a­duce aminte creştinilor de Mân­tuitorul Hristos.

Aplicare

În vieţuirea Sa pe pământ, Mân­tuitorul Iisus Hristos S-a fă­­cut pildă de rugăciune prin par­­t­iciparea la rugăciune la Tem­plu şi în sinagogă, dar şi re­tră­gându-Se deseori, mai ales sea­ra, în singurătate, ca să se roa­ge (Matei 14, 23). Ur­mând tra­diţiei Bisericii, Sfântul Va­si­le cel Ma­re ne îndeamnă: „... Când zi­ua se sfârşeşte se ca­de să mul­ţu­mim pentru toate câ­te am primit în curgerea zilei a­celeia şi pentru toate câte am îm­plinit cu bun spor; apoi să măr­turisim toa­te câte nu le-am îm­plinit, fie că greşeala noas­tră e cu voie, sau fă­ră voie, sau în taină făcută, fie prin cuvin­te, ori prin fapte, ori ascunsă în ini­mă; pentru toate trebuie să-L fa­cem pe Dumnezeu în­durător prin rugăciune“.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.

Liturghier, EIBMBOR, Bucu­reşti, 2000.

Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Li­tur­ghierul explicat, EIBMBOR, Bucureşti, 1998.

Pr. prof. dr. Ene Branişte, Li­tur­gica specială, Ed. Lumea Cre­dinţei, Bucureşti, 2008.

Ni­colai Uspensky, Slujba de sea­ră în Biserica Ortodoxă, Ed. Pat­mos, Trad. Cezar Login, Cluj-Napoca, 2008.