Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Împăratul slavei vine smerit să ne mântuiască

Împăratul slavei vine smerit să ne mântuiască

Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 21 Apr, 2019

Intrarea Mântuitorului Hristos în Ierusalim ne pune înaintea ochilor sufletului un tablou complex, plin de semnificații profetice. Iisus vine în Cetatea Sfântă ca Împărat, dar sfârșește prin a fi jertfă de împăcare între Dumnezeu și oameni. Cei prezenți la eveniment Îl aclamă și-L ovaționează ca pe Cel ce vine întru numele Domnului, dar atitudinea lor se va schimba radical în câteva zile. Mesia cel prezis de proroci nu este recunoscut până la capăt ca Împărat, dar nu răstignirea are cuvântul ultim.

De Florii sărbătorim intrarea triumfală a Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. În timpul Mântuitorului, când un rege intra într-un oraş, era primit după un ceremonial care marca cinstirea pe care locuitorii oraşului o aveau faţă de acesta. La fel a fost primit şi Domnul nostru Iisus Hristos în Ierusalim. Despre acest eveniment biblic Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei relatează: „Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe, la Muntele Măslinilor, atunci, Iisus a trimis pe doi ucenici, zi­cându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prorocul, care zice: «Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug». Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele. Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale, iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, prorocul din Nazaretul Galileii” (Matei 21, 1-11).

Mântuitor nu doar pentru neamurile păgâne, ci și pentru poporul iudeu

În tabloul intrării triumfale a Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim se desprinde chipul plin de smerenie al Mântuitorului în contrast cu aşteptările poporului pentru un Mesia politic. Smerenia lui Hristos se vede din faptul că intră în Ierusalim şezând pe mânzul asinei. Sfântul Evanghelist Luca vorbeşte despre faptul că Hristos S-a aşezat pe mânz, nu pe asină (Luca 19, 35). După cum tâlcuieşte Cuviosul Teofilact, între Evanghelişti nu există nici o contradicţie. Hristos a intrat în Ierusalim şezând pe mânzul asinei. Ucenicii au adus mânzul la Hristos, dar împreună cu mânzul au adus-o şi pe mama mânzului, adică pe asină. Cuviosul Eftimie Zigabenul spune că Hristos a şezut pe mânz, care este închipuirea popoarelor dintre neamuri, iar în spate venea asina, care simboliza neamul iudaic. Iar Sfântul Nicodim Aghioritul arată că, dacă vom considera că atât mânzul, cât şi asina simbolizează popoarele dintre neamuri, atunci şederea lui Hristos pe asină arată că El a venit să omoare înşelăciunea idolatriei lipsite de judecată, iar şederea pe mânz exprimă faptul că Iisus a venit să ţină în frâu avântul nestăpânit pe care îl aveau popoarele spre necredinţă. Fiindcă nu există nimic mai fără de judecată decât necredinţa şi mai îndărătnic şi nesupus decât neamurile care se închină la idoli.

Potrivit Sfinţilor Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca, Mântuitorul Iisus Hristos i-a trimis pe ucenicii Săi în satul de dinaintea lor, acolo unde se găseau o asină legată şi un mânz cu ea. Hristos le-a cerut să dezlege acele două animale şi să le aducă la El. Tâlcuind acest episod, Sfântul Atanasie cel Mare spune că satul de dinaintea lor este viaţa aceasta pământească, iar oraşul Ierusalim este viaţa cerească, adică Raiul din care a căzut Adam prin păcatul pe care l-a săvârşit. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea să ne facă să intrăm din nou în locul de unde am fost alungaţi. Asina şi mânzul reprezintă omenirea întreagă. Mânzul este protopărintele nostru Adam, pe care satana l-a legat prin înşelătorie, iar asina, care este un animal necurat, reprezintă neamurile momite de idoli şi murdărite cu sângele necurat al jertfelor idoleşti. Hristos îi trimite pe ucenici la întreaga omenire pentru ca aceştia să îi aducă la El atât pe iudei, cât şi pe cei dintre neamuri şi să alcătuiască Biserica din creştini proveniţi din rândul tuturor oamenilor, înşelarea, păcatul, robia celui rău şi stăpânirea întunericului acestui veac ducându-le spre Dumnezeul lor Care le-a zidit.

Simbolismul veșmintelor așezate pe cale

Atmosfera triumfală şi sărbătorească a intrării Domnului în Ierusalim şi bucuria iudeilor sunt completate de faptul că oamenii îşi aşterneau veşmintele pentru ca Hristos să treacă peste ele. Acest lucru era obişnuit în cazul intrării în oraşe a regilor şi a generalilor încununaţi de victorie. Din Sfintele Evanghelii vedem că au fost aşternute două feluri de veşminte. Mai întâi, Apostolii şi-au pus hainele pe mânzul pe care S-a aşezat Hristos, după care unii dintre iudei şi-au aşternut veşmintele pe pământ, pe unde avea să treacă mânzul ce Îl purta pe Hristos. Sfinţii Părinţi ne învaţă că veşmintele Apostolilor care au fost aşezate pe mânz sunt virtuţile acestora pe care Hristos stă aşezat. Însă ele nu simbolizează numai virtuţile Apostolilor, ci şi harul care le-a fost dat acestora. Sfântul Evanghelist Luca consemnează un amănunt semnificativ, că ucenicii şi-au aşternut veşmintele pe mânzul pe care a stat Mântuitorul, iar în vreme ce înainta, îşi aşterneau hainele pe cale înaintea Lui (Luca 19, 36). Tâlcuind aşezarea hainelor Sfinţilor Apostoli la picioarele mânzului asinei, Sfântul Atanasie cel Mare spune că hainele reprezintă legile morale care sunt aşternute sub picioare. Aceste legi morale sunt poruncile lui Dumnezeu, adică: să nu fii desfrânat; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Sfinţii Apostoli şi-au aşternut veşmintele pe cale pentru ca noi să nu mai păşim pe pământ şi să nu mai mergem însoţiţi de dorinţe şi de pofta pântecelui, adică să nu fim stăpâniţi de patimile părţii poftitoare şi ale părţii irascibile a sufletului. Faptul că Apostolii şi-au scos hainele şi le-au aşezat ca să treacă peste ele Hristos mai înseamnă printre altele ca toţi cei care sunt vrednici a-L slăvi pe Hristos trebuie să îl lege pe omul cel vechi şi să îl supună Domnului, după cum arată Cuviosul Teofilact.

Bucuria celor din Ierusalim la intrarea Domnului în Cetatea Sfântă se manifestă prin cuvintele: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Ioan 12, 13). Cuvintele mulţimii, care au devenit un imn liturgic, au un înţeles hristologic profund pentru că arată cele două firi ale lui Hristos, după cum afirmă Mitropolitul grec Hiero­theos Vlachos. „Osana întru cei de sus” exprimă firea dumnezeiască a Mântuitorului, iar „binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” subliniază firea omenească a lui Hristos.

Finicul, semn de omagiu adus învingătorului

Pe lângă faptul că strigau şi îl slăveau pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mulţimile ţineau în mâini ramuri de finic. Această scenă aminteşte de întâmpinarea unui conducător lumesc care vine biruitor dintr-o bătălie. Ramurile de finic arată lucrarea duhovnicească completă a omului care însetează să Îl întâmpine pe Hristos Cel înviat. De fapt, sărbătoarea Floriilor este o pregustare a bucuriei pascale a Învierii lui Hristos. De aceea, în vechime, în această duminică, monahii îmbunătăţiți se întorceau în mănăstirile lor după ce petrecuseră postul cel de 40 de zile în singurătatea ascetică a pustiei. Un tropar al slujbei Vecerniei din Duminica Floriilor începe astfel: „Astăzi, harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat şi toţi, luând Crucea Ta, zicem…“. Sfântul Nicodim Aghioritul explică de ce se rosteşte acest tropar. El spune că, în ziua pomenirii Sfântului Antonie cel Mare (17 ianuarie), părinţii de odinioară care vieţuiau prin mănăstiri se retrăgeau în pustie, în munţi sau în peşteri şi rămâneau acolo până în ajunul sărbătorii Floriilor, nevoindu-se în isihie sfântă şi petrecând în post şi în rugăciune.

În Duminica Floriilor, şi noi ne pregătim să mergem alături de Hristos prin mântuitoarele Sale Sfinte Pătimiri, spre bucuria Învierii. Ca astăzi să cântăm „Învierea cea de obște mai îna­inte de Patima Ta încre­dințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție, Biruitorului morții, strigăm: Osana Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului”.