Aducerea la Templu a Fecioarei pregătește eliberarea din păcat a lumii

La o săptămână după începerea Postului Nașterii Domnului sărbătorim Intrarea în biserică a Fecioarei Maria. Înțelepții noștri străbuni au numit ziua „ovidenie”, de la slavul введение, care ar însemna a introduce, a facilita accesul cuiva. Praznicul de la final de Brumar, alături de Nașterea Maicii Domnului de pe 8 septembrie și de cinstirea Sfântului Ei Acoperământ, de la 1 octombrie, constituie troița de toamnă a sărbătorilor închinate Celei mai înalte decât Cerurile. Cultul Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă, dar mai ales în tradiția românească, este atât de puternic, arătat și prin amplasarea pe tot parcursul anului bisericesc a zilelor ei de prăznuire, ca să nu uităm nici o clipă că viața noastră curge tumultuos către cereștile locașuri, vegheată de Născătoarea de Dumnezeu.

În Ea, noi ne-am câștigat pentru veșnicie o mamă, după cum frumos afirma părintele Stăniloae: „În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră. Dumnezeu cel întrupat ține seama de această inimă a Mamei, care a devenit Maica noastră, pentru că e Maica Lui”.

Afierosirea Fecioarei

Revenind la ziua Vovideniei, trăim, așadar, prilej de tresăltare duhovnicească. Totuși, pe lângă lumina sărbătorii, praznicul de la sfârșitul toamnei închinat Născătoarei de Dumnezeu conți­ne aspecte mai puțin cunoscute. Ce credeți, le-a fost ușor Sfinților Ioachim și Ana să se despartă de unica și dorita lor fiică? Fru­musețea, candoarea, năzdrăvăniile pruncului se vădesc mai clar după doi ani. Tocmai în această perioadă ei au trebuit să renunțe la sa­tisfacția de a-și vedea copila crescând în căminul lor pentru a o duce la Templu. Au pus împlinirea făgăduinței mai presus de propria lor fericire. Tind să cred, omenește gândind, că îndeosebi Ana, ca orice mamă, a suferit. Dar suferința i s-a transformat în bucurie, căci Duhul Sfânt le-a luminat rosturile șederii în locașul dumnezeiesc a binecuvântatei lor plămade, Maria. Chiar așa, ce căuta o copilă de doar trei ani la Templu? Știm din viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că părinții ei au ajuns la vârstă înaintată fără a dobândi un urmaș. După multe lacrimi, după rugăciuni stăruitoare, Dumnezeu S-a milostivit asupra încercatei familii, iar Ana a zămislit pe Maria. Dar, înainte de a se petrece minunea, cei doi au făgăduit că, de le va fi auzită și împlinită dorința, vor închina Domnului copilul, ducându-l, după tradiție, la Templul din Ierusalim.
Potrivit istoricilor, locașul de cult avea alături un fel de anexe cu vreo 90 de camere, dispuse pe trei niveluri. O latură a clădirii o ocupau copilele aduse spre slujba lui Dumnezeu, până la vârsta când deveneau capabile să-și întemeieze o familie. În palierul următor locuiau văduvele şi fecioarele vârstnice care îngrijeau de Casa Domnului, făgăduind a-și păzi curăția până la sfârșitul vieții, iar în altă parte a depen­dințelor trăiau sacerdoții și erau cazați pelerinii. Fecioarele ­vârstnice aveau în ascultare şi instruire pe cele tinere: le învățau să se roage, să citească dumneze­ieștile Scripturi, deprinzându-le, de asemenea, cu rucodelii, adică lucrul mâinilor: confecționarea ori împodobirea veșmintelor. Doar pentru aceste motive Maria și-a părăsit casa tatălui ei, schimbând-o cu cea a Tatălui Ceresc? Preabuna sa mamă o putea educa mai bine ca nimeni altcineva, căci a dorit-o nespus, a purtat-o în pântece, a alăptat-o, i-a vegheat somnul și fiecare suflare.

Sfânta Maria, „templu” al prezenței lui Dumnezeu în lume

Prezența micuței în Templu avea o altă menire, mult mai ­înaltă, înțeleasă duhovnicește de bătrânii ei părinți, prin inspirație divină. Altfel nu putem pricepe de ce și-au încredințat odorul unor străini. Care dintre mamele care vor citi aceste smerite rânduri s-ar încumeta să-și lase odrasla preaiubită, la doar trei anișori, într-o mănăstire, să fie crescută de niște maici? Nu încape vorbă că monahiile nu ar fi capabile de aceasta (ba unele chiar slujesc în orfelinate ori aziluri, cu deplină dragoste), ci ne referim aici la capacitatea mamei dispuse la o astfel de jertfă. To­tuși, Ana a avut puterea s-o facă. De ce? Duhul Sfânt a lămurit-o pe ea, dar și pe noi. Fecioara Maria trebuia adusă ca să stea în casa Domnului, deoarece atât Templul din Vechiul Testament, cât şi Maica Domnului înfățișea­ză taina întrupării Mântuitorului Hristos. Templul din Ierusalim era imaginea zidită a tainei venirii Izbăvitorului în această lume, fapt învederat de cuvintele Domnului, rostite înainte de moartea Sa pe Cruce: „Dărâmați acest Templu şi eu în trei zile îl voi rezidi”, prin care nu făcea referire la templu ca zidire, ci la trupul Său. Așadar, relația tainică dintre templu, ca spațiu al locuirii lui Dumnezeu pe pământ, şi trupul lui Hristos luat din umanitate este mijlocită de Maica Domnului. De aceea, la Crăciun, nu putem vorbi de întruparea Mântuitorului fără a aminti mai întâi de templul Vechiului Legământ ca de o prefigurare a înomenirii lui Hristos. De ce Fecioara Maria a trebuit să intre în Templu? Era necesară inițierea sa în taina templului, deoarece nu peste mult timp ea însăși va deveni „templu” al pre­zenței lui Dumnezeu în lume. Sfântul Ioan Damaschin spune: „De mică a fost afierosită lui Dumnezeu Celui Preasfânt, ca apoi să ia în pântece pe Cel ce este mai presus de înțelegere”, iar Sfântul Gherman al Constantinopolului ne încredințează că praznicul Vovideniei este pentru noi toți nădejde de mântuire: „La slăvita Ta aducere la Templu ne-ai adus nouă ramura de măslin a liberării din apele potopului”.

Hristos Se naște duhovnicește în sufletele pregătite spre primirea Lui

Prin urmare, Fecioara Maria a fost învățată în Templu să devină ea însăși locaș sfințit. Nu va izbuti nimeni să trăiască profund un eveniment dacă nu-l întâmpină cum se cuvine.
Fecioara Maria se pregătește în Templu tocmai în vederea acestui unic eveniment din istoria umanității: întâlnirea cu Mântuitorul Hristos. Ea iese din obișnuitul cotidian, oferindu-și, cu toată disponibilitatea, ființa plenară, pentru a-L naște pe Cel mai presus de ființă. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama glăsuia: „Trebuia ca ceea care avea să nască pe Hristos, Mântuitorul nostru, Cel mai împodobit cu frumusețea decât toți oamenii, să fie și ea pentru toți și întru toate fără asemănare, gătită cu o uimitoare frumusețe ce-i va deveni permanentă însoțire”.
Nu există nici o mărturie că ducerea la Templu a firavei fecioare s-a făcut chiar în ziua de 21 noiembrie, la șapte zile, deci, de la începerea Postului Crăciunului. Sfinții Părinți au ales această dată ca să ne învețe un lucru foarte important: știm că în a șaptea zi a Creației Dumnezeu S-a odihnit. De aceea simbolistica cifrei șapte este și aceea de odihnă. Așadar, Intrarea în Templu a Sfintei Fecioare constituie un popas duhovnicesc, în care Biserica ne arată semnifi­cația acestui post: pregătirea sufletelor noastre spre a deveni peșteră sfințită, în care să Se nască duhovnicește Hristos, Pruncul Dumnezeiesc.
De mână cu prunca Maria, să pășim și noi în Templu, neuitând că trebuie să ne pregătim la fel ca ea spre a deveni fiecare în parte un „templu” al prezenței du­hovnicești a lui Hristos, Pruncul Sfânt, Cel Care tainic vine în viața noastră, precum nepământean coboară din Slava cerească în peștera Betleemului, înomenindu-Se pentru noi, ca pe noi să ne îndumnezeiască.