Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Bucuria dăruirii şi ajutorarea concretă a aproapelui

Bucuria dăruirii şi ajutorarea concretă a aproapelui

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu - 12 Noi, 2019

Credinţa noastră ortodoxă este o credinţă a iubirii, a iertării şi milostivirii. Izvorul acestor virtuţi este Însuşi Dumnezeu, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit. Scopul vieţii creştine îl constituie urmarea lui Hristos, asemănarea cu El, atât cât este cu puţinţă omului, prin har şi prin lucrare. Pe parcursul vieţii sale, creştinul are de înfruntat şi de luptat cu păcatele şi cu patimile, care constituie forme ale răului moral; spre dobândirea şi lucrarea tot mai deplină a virtuţilor creştine.

Atunci când vorbeşte despre milostenie, Biserica împarte, în mod practic, faptele în unele ale milei trupeşti şi în cele ale milei sufleteşti. În număr de şapte, faptele milei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celor aflaţi în necazuri şi nevoi; cercetarea celor bolnavi, prin vorbe de mângâiere şi compasiune; găzduirea cu bucurie a celor străini, bolnavi şi lipsiţi de mijloace materiale; îngroparea creştinească a săracilor.

Alături de acestea, se înalţă cele şapte fapte ale milei spirituale sau duhovniceşti: întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute, cu duhul înţelepciunii şi al blândeţii; învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfătuirea celor ce au trebuinţă de sfat, a celor aflaţi în situaţii sau momente „limită” din viaţa lor; rugăciunea pentru aproapele nostru, inclusiv pentru duşmani; mângâierea celor întristaţi, cu vorbe sincere şi ziditoare; nerăzbunarea pentru răul făcut nouă de alţii, ci răsplătirea lor cu bine; iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi, de şaptezeci de ori câte şapte, adică la infinit.

Părinţii Bisericii, precum Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), ne învaţă ca milostenia noastră trebuie să fie făcută din toată inima, cu bucurie, odată ce contează nu „faptul datului”, „felul datului”; să fie făcută cu discreţie, fără îngâmfare; după nevoile semenului, dar ţinând cont şi de posibilităţile noastre. Milostenia este, cu adevărat, împrumut dat Cerului. Deşi este firească omului, ea trebuie învăţată ca o meserie. În absenţa ei, nici una dintre virtuţi nu îşi atinge scopul.

Părintele profesor Dumitru Stăniloae, meditând la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, vorbeşte despre o cunoaştere a lui Dumnezeu din creaţia Sa, prin Pronie sau purtarea Lui de grijă şi prin judecată sau încercările ce vin asupra noastră. Cunoaşterea Lui din împrejurările concrete ale vieţii este de multe ori cea mai la îndemână şi cea mai motivatoare. „Pe Dumnezeu Îl cunoaşte fiecare credincios în acţiunea Lui providenţială prin care este condus în împrejurările particulare ale vieţii sale, uneori hărăzindu-i-se bunuri, alteori fiind privat, în mod pedagogic, de ele. Acest din urmă mod de conducere îl numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul conducere prin judecată. Fiecare cunoaşte pe Dumnezeu prin apelul ce-l face Acesta la el, punându-l în diferite împrejurări, în contact cu diferiţi oameni care-i solicită împlinirea unor îndatoriri, care-i pun răbdarea la grele încercări. Fiecare Îl cunoaşte în mustrările conştiinţei pentru relele săvârşite; în sfârşit, Îl cunoaşte în necazurile, în insuccesele mai trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii sau ale celor apropiaţi, ca urmări ale unor rele săvârşite sau ca mijloace de desăvârşire morală, de întărire spirituală, dar şi în ajutorul ce-l primeşte de la El în biruirea lor şi a altor piedici şi greutăţi ce-i stau în cale. E o cunoaştere care ajută la conducerea fiecărui om pe un drum propriu de desăvârşire. E o cunoaştere palpitantă, apăsătoare, dureroasă, bucuroasă, care trezeşte în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzeşte rugăciunea şi care o face să se strângă mai mult lângă Dumnezeu”, spune părintele profesor Dumitru Stăniloae.

Această cunoaştere a lui Dumnezeu, din împrejurările concrete ale vieţii, are o dimensiune întoarsă către aproapele nostru, căci, spunea părintele Stăniloae: „În fiecare sărac şi asuprit şi bolnav ne întâmpină Hristos, cerându-ne, prin coborâre, ajutorul nostru. În mâna întinsă a celui sărac e mâna întinsă a lui Hristos, în vocea lui stinsă, auzim vocea stinsă a lui Hristos; suferinţa lui, din pricina lipsei şi a umilinţei în care-l ţinem, e suferinţa lui Hristos pe cruce, pe care noi o prelungim. În toate, Dumnezeu coboară la noi şi ni Se face cunoscut. Chiar această coborâre face evidentă taina Lui mai presus de orice pricepere; face evidentă iubirea Lui, care întrece toate iubirile din lume. Toate împrejurările şi persoanele prin care ne grăieşte Dumnezeu sunt apeluri şi chipuri vii şi transparente ale Lui; Dumnezeu Cel simplu Se coboară la noi într-o multitudine de forme şi de situaţii, propriu-zis în toate situaţiile şi formele vieţii noastre. Dar, cunoscut prin toate acestea, taina Lui rămâne totuşi mai presus de înţelegere”.

Dată fiind învăţătura atât de bogată a Spiritualităţii noastre referitoare la importanţa milosteniei, este foarte firesc ca nu doar credinţa, ci şi experienţa general-umană să confirme aceste adevăruri înalte. Se spune, pe bună dreptate, că oamenii, în funcţie de crezul lor, îşi conjugă viaţa fie cu verbul „a fi”, fie cu verbul „a avea”. Cei care îşi conjugă viaţa cu verbul „a fi” sunt oameni spirituali, care pun preţ pe cele duhovniceşti şi înalte, spre deosebire de cei care trăiesc în registrul restrâns al lumii materiale, cu posibilităţile mult inferioare bogăţiei spiritului.

Oamenii de ştiinţă care s-au aplecat asupra sufletului omenesc au realizat faptul că lumea materială, oricât de multe plăceri ne-ar promite, este limitată în posibilităţi şi nu îi poate oferi omului deplina împlinire. Pentru dobândirea ei, el tinde către înaltul şi bogatul univers al virtuţilor şi faptelor frumoase şi bune.

Recapitulând efectele acestor acte benevole de milă trupească sau sufletească, urmarea cea mai importantă a săvârşirii lor este tămăduirea trupului şi a sufletului, întrucât, potrivit unei serii de cercetări științifice, săvârșind fapte bune, devenim mai sănătoși la nivel psihic, dar și la nivel fizic. După săvârșirea unei fapte bune, avem un sentiment de bucurie, urmat de o senzație de relaxare, iar faptul de a fi ajutători ai celorlalţi poate reduce efectele negative ale bolilor și ale dezechilibrelor la nivelul organismului.

Aşadar, adevărata măsură a iu­bi­rii noastre în viaţă sunt dărui­rea, milostenia sau filantropia, după cum frumos se exprima Balzac: „În orice lucru, nu primești decât atât cât dăruiești”.

Citeşte mai multe despre:   credinta  -   milostenie