Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Buna mireasmă a sfinţilor

Buna mireasmă a sfinţilor

Un articol de: Dumitru Pintea - 23 Oct, 2013

Cu toată distanţa în timp, care-i desparte, şi modul în care i-au urmat lui Hristos şi L-au mărturisit, unul în martiriu şi celălalt în simplitatea şi nerăutatea vieţuirii lui, cele două moduri aparent diferite de viaţă în Hristos se întâlnesc într-un plan duhovnicesc adânc în aceeaşi lucrare şi mutarea lor în Cuvânt şi proslăvire în Duhul Sfânt. Biserica sub călăuzirea Duhului Sfânt a recunoscut pe Hristos întipărit pe chipul amândurora Sfinţilor Dimitrie şi a rânduit pomenirea lor în aceeaşi lună a anului, în zile succesive, 26, respectiv 27 octombrie.

Semnificaţia şi valoarea jertfei sfinţilor se descoperă în adâncimea şi bogăţia ei de necuprins doar atunci când o privim în relaţie cu jertfa lui Hristos şi în Biserică. Părintele Dumitru Stăniloae stăruie asupra faptului că Hristos aduce o jertfă personală şi de o valoare supremă în ea însăşi. Hristos se aduce pe Sine Însuşi jertfă Tatălui şi rămâne permanent în starea de jertfă. La rândul ei, fiecare făptură umană trebuie să se aducă şi să fie permanent jertfă Tatălui, pentru că fiecare trebuie să trăim lui Dumnezeu. În bunăvoinţa întrupării Fiului pentru noi, e cuprinsă şi voinţa Sa să se aducă jertfă. „Hristos trebuia să aducă o jertfă pentru noi, dar jertfa aceasta nu o putea aduce decât aducându-se pe Sine Însuşi, punându-se pe Sine Însuşi în situaţia şi în necesitatea de a se aduce jertfă. El a voit să sfinţească pe cei care cred, dar pentru aceasta trebuia să se sfinţească pe Sine Însuşi, iar pentru aceasta să se aşeze în situaţia şi în necesitatea de a se sfinţi pe Sine Însuşi prin aducerea Sa ca jertfă. A voit să introducă pe cei care cred la Tatăl, iar aceasta o putea face numai punându-i în stare de jertfă. Dar pentru aceasta trebuia să intre El primul la Tatăl în stare de jertfă. Dacă nu s-ar fi putut aduce pe Sine ca jertfă, nici un credincios n-ar fi putut intra la Tatăl în stare de jertfă adevărată. Din El însuşi ca jertfă porneşte mireasma de jertfă care îi penetrează şi antrenează spre starea de jertfă pe toţi cei care se alipesc de El.“

Martiriul, ultima formă de exprimare a fidelităţii faţă de Dumnezeu

Prin Învierea Domnului starea Lui de jertfă e permanentizată nu doar în sufletul său, ci şi în trupul Său, ridicat cu desăvârşire peste tot ce e pătimitor pentru ca din puterea nepătimirii Lui să comunice şi celor care vor crede în El o putere de viaţă curăţitoare. „Starea de înviere a lui Hristos nu este decât forma culminantă a stării Lui de jertfă permanentă, dacă prin aceasta se înţelege sfinţenia unei vieţi noi. Ea singură poate să fie sursă pentru toate gradele stării de jertfă a credincioşilor, care trebuie să includă atât moartea faţă de egoism - mergând în anumite împrejurări până la moartea fizică -, cât şi sfinţenia unei vieţi noi de înviere, începând cu cea spirituală şi sfârşind cu cea a trupurilor.“

Dacă fiecare om trebuie să se aducă şi să fie permanent jertfă Tatălui, adică să trăiască lui Dumnezeu şi să moară în fiecare clipă omului vechi al păcatului, atunci noţiunea de jertfă capătă o extensie care uneşte în acelaşi duh şi lucrare jertfa ca moarte fizică şi jertfa ca moarte spirituală continuă faţă de toate formele de egoism care sunt moduri ale păcatului. În acest sens viaţa nouă înseamnă şi o moarte permanentă pentru modul vechi, iar starea permanentă de jertfă un mod nou de vieţuire cu Dumnezeu, neegoist şi insuflat de iubire, ce are a dura continuu. „Moartea cuvioşilor este ca un dar sfinţit adus lui Dumnezeu. Ea nu înseamnă moartea cu trupul, ci moartea pe care ei au obiceiul să o suporte murind vieţii vechi şi păcatului, dar trăind lui Dumnezeu în cuvioşie şi sfinţenie. Căci e cu neputinţă să înfăptuim o viaţă sfântă, dacă nu am murit mai întâi vieţii vechi şi păcatului.“

În vieţuirea sa ascetică, Cuviosul Dimitrie, prin trăirea permanentă a morţii ca mutare de la modul egoist de viaţă la cel de iubire închinat lui Dumnezeu şi folositor semenilor, realizează aceeaşi stare de jertfă de care se împărtăşeşte prin martiriu Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Moartea fizică martiriu Biserica o încuviinţează şi o primeşte numai atunci când acesta a rămas ultima formă de afirmare a fidelităţii faţă de Dumnezeu. În aceste situaţii-limită, „acceptarea fără şovăială a morţii fizice este singura expresie a sincerităţii morţii în spirit şi, ca atare, momentul ei culminant, forma ei desăvârşită“.

Ascetul, prin opţiunea pentru isihie, nu iese din relaţia cu lumea într-un mod absolut, de vreme ce fiinţa lui este conjugată prin creaţie cu lumea. Dar această relaţie se sfinţeşte şi se transfigurează. Nici bunurile nu se pierd, ci ele se transfigurează pentru el, căpătând o semnificaţie nouă. El nu se raportează la lucruri cu lăcomia egoistă care le trivializează şi le distorsionează sensul lor, ci în curăţenia inimii şi cu înţelegerea şi folosirea lor în conformitate cu înţelepciunea lui Dumnezeu care le-a creat. Ascetul se împărtăşeşte din bunurile materiale ca din darurile lui Dumnezeu într-un mod mântuitor. Acestea devin prilejuri de exercitare a virtuţilor şi scară în urcuşul spre Dumnezeu.

Ambasadori ai unităţii

Sfinţii generează unitate spirituală. „O unitate oarecare se realizează sau există între toţi acei oameni care sunt legaţi prin ceva comun în afară de firea lor omenească: în familie, în naţiune etc. Dar cea mai adâncă unitate se realizează în Biserică.“ La rândul ei, această unitate susţine şi fundamentează toate celelalte forme de unitate, inclusiv cea naţională. Sfinţii susţin comunitatea spirituală între creştini, hrănind-o cu conţinuturile negrăite şi bogate ale credinţei creştine. Virtuţile creştine veştejesc patimile şi ambiţiile personale, tendinţele centrifuge şi centrează etniile creştine pe Hristos şi pe Biserică. Hristos devine reperul fundamental şi norma vieţii creştine, iar Biserica modul de trăire în istorie a lui Hristos în Duhul Sfânt. Cei uniţi în Hristos şi hrăniţi la ospăţul Împărăţiei nu pot fi cu uşurinţă nici dezbinaţi şi nici manipulaţi, nici împărţiţi. Credinţa luminează şi susţine în armonie toate celelalte valori ale vieţii. Sfinţenia, ca şi credinţa, nădejdea şi dragostea, nu cunoaşte determinări rasiale ori biologice, ci se lucrează în Hristos şi în Duhul Sfânt. Sfinţii nu pot fi revendicaţi pe criterii etnice, ci doar mărturisiţi în comuniunea ortodoxiei credinţei lor şi în lucrarea virtuţilor ca celule ale trupului lui Hristos - Biserica.

Cei mulţi şi neştiuţi

„Smerenia înaltă“, atât a Cuviosului Dimitrie cel Nou, cât şi a Cuvioasei Maici Parascheva, se arată şi în faptul că ei au fost neştiuţi, fără o biografie personală, uitaţi de lume, pierduţi în lutul tăcut şi orb al ţarinei şi risipiţi prin veacuri. Aceasta nu i-a împiedicat să fie „sarea pământului şi să poarte în trupurile lor firave de lut, arse în căldura Duhului, binele şi lumina lui Hristos. Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou nu se cunoaşte dacă a trăit la începutul secolului al XIII-lea sau al XIV-lea, şi a rămas la Basarabi, pe valea Lomului multă vreme, poate câteva sute de ani, necunoscut lumii. Sfintele lui moaşte au fost descoperite sub prundiş, strălucind noaptea ca o nestemată. Oamenii vedeau lumina şi se minunau şi mărturiseau taina. Arătarea lui a fost lucrarea lui Dumnezeu şi puterile şi minunile care se lucrează de atunci permanent prin el îl arată mereu şi mereu un purtător de Duh. Sfânta Cuvioasă Maica Parascheva, uitată de lume şi necunoscându-i-se nici măcar mormântul, a fost făcută cunoscută de Dumnezeu după mulţi ani ca izvorând bună mireasmă. Toate acestea sunt semne ale Duhului şi arată sfinţenia lucrată în aşa mare smerenie, încât numele acestor sfinţi şi neamul lor şi nevoinţele lor au rămas cunoscute doar lui Dumnezeu. Ei poartă azi în numele lor numele tuturor celor fără de nume de la un capăt la altul al lumii şi al veacurilor. „Numele celor nevădiţi şi uitaţi şi de nici o seamă, care au purtat pe umerii lor binele lumii, sarea pământului, sămânţa şi roada ascunsă a lui. Numele celor care, din sinele lor şi de-a lungul neîncetatei pătimiri, au păstrat sensul august al umanului.“