Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Cernerea lumii - Vino, Doamne Iisuse!

Cernerea lumii - Vino, Doamne Iisuse!

Un articol de: Constantin Pătuleanu - 02 Apr, 2020

Mi-aduc aminte, copil fiind, cum ne învăța pe noi domnul învățător Ște­fă­nescu, printre multe alte lucruri frumoase, precum dragostea de țară și de natură, dragostea de poezie și muzică, dragostea de credință și de neam, și noțiuni elementare de igienă corporală. Domnul Ștefănescu ne învăța să cântăm Dulce Bucovină, dar și să ne spălăm tot timpul pe mâini, să avem mereu mâinile curate.

Astăzi, medicii ne repetă obsesiv: spălați-vă pe mâini, spălați-vă pe mâini!... Și știm că au dreptate, fiind una dintre metodele majore de prevenție a oricăror boli și mai ales a coronavirusului.

Dar este oare suficient să ne spălăm doar pe mâini? Pare că nu. Am citit toți multe lucruri interesante în zilele acestea, dar și multe banalități. Mi-a atras atenția, în mod deosebit, recomandarea unor medici, cum că nu e suficientă numai curățenia mâinilor, a trupului, şi că ar mai fi nevoie și de o gândire pozitivă, de iertare, de dragoste, de empatie, de bunătate, de credință și de multă rugăciune.

Haideți să vedem ce spunea unul dintre Părinții Bisericii acum mai bine de 1.600 de ani despre spălarea mâinilor!

Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386 d.Hr.) amintește în lucrarea sa Cateheze că diaconul toarnă apă preotului liturghisitor și celorlalți preoți care stau în jurul Altarului lui Dumnezeu ca să se spele pe mâini. Credincioșii practicanți știu și ei că, atunci când slujește arhiereul, diaconul îi toarnă apă pe mâini la începutul slujbei, înainte de ieșirea cu Sfintele Daruri, precum și înainte de împărtășire. Preoții se spală pe mâini în Altar în aceleași momente, însă imediat după îmbrăcarea veșmintelor spun și următoarea rugăciune: „Spăla-voi între cei nevinovați mâinile mele și voi înconjura altarul Tău, Doamne, ca să aud glasul laudei Tale și să spun toate minunile Tale. Doamne, iubit-am bună-cuviința casei Tale și locul sălășluirii slavei Tale. Să nu pierzi cu cei necredincioși sufletul meu și cu vărsătorii de sânge viața mea, în mâinile cărora sunt fărădelegile; dreapta lor s-a umplut de daruri, iar eu întru nerăutatea mea am umblat. Izbăveşte-mă, Doamne, și mă miluiește. Piciorul meu a stat întru dreptate; în biserici Te voi binecuvânta, Doamne.”

Sfântul Chiril spune că slujitorii sfintelor altare se spală pe mâini nu pentru că ar avea vreo murdărie trupească, căci n-am intra în biserică vreodată având vreo murdărie trupească. Spălarea vrea să arate că, atunci când ne apropiem de Altar să slujim (preoți și credincioși), trebuie să ne curățim de toate păcatele și fărădelegile. Acesta este și sensul rugăciunii amintite, după cum se poate cu ușurință constata. Pentru că mâinile, zice Sfântul Chiril, sunt „simbolul faptelor noastre” și că prin spălarea mâinilor facem aluzie „la curăția și neprihănirea faptelor noastre”.

Să ne spălăm bine pe mâini, cu apă și săpun, ca să scăpăm de virus, e foarte bine. Dar să nu uităm să ne spălam și sufletul de păcate. Întrebarea e cum să facem acest lucru, dacă nu mai avem voie nici la biserică, nici să ne spovedim și nici să ne împărtășim.

Eu zic să nu disperăm și să ascultăm glasul îngerului Apocalipsei Sfântului Ioan Evanghelistul: „Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu” (Apocalipsa 3, 7-8).

Chiar dacă avem bisericile închise, ne-a rămas totuși o ușă deschisă, pe care nimeni nu ne-o poate închide – este ușa credinței, a rugăciunii și a mărturisirii lui Dumnezeu în bisericuțele din casele noastre, în bisericile din inimile noastre. Așa făcând, nu vom tăgădui numele lui Hristos.

E vremea cernerii lumii pentru a se învedera cine sunt cei puternici în credință, dar și cei prea slabi, cei care-au trădat credința. Păcatele umanității au ajuns până la ceruri și dincolo de ele. Bogații lumii au acaparat aproape tot. Toată bogăția planetei s-a concentrat în mâinile câtorva oameni, avari, indiferenți și egoiști, care au uitat de milă, de dreptate, de adevăr, închinându-se zeilor lumii moderne, după cum subliniază iarăși îngerul: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol!” (Apocalipsa 3, 16).

Omul pare a fi preocupat aproape exclusiv de valorile lumii materiale, de grijile zilei de azi și de mâine. Sfântul Chiril ne lămurește și în sensul acesta: „Mulți s-au îndepărtat, în diferite chipuri, de la Unul Dumnezeu. Unii au îndumnezeit soarele, ca să rămână fără Dumnezeu în timpul nopții, când apune soarele. Alții au îndumnezeit luna, ca să nu aibă Dumnezeu ziua. Alții pe celelalte părți ale lumii. Alții meseriile, alții mâncărurile, alții plăcerile. Alții, înnebuniți de dragostea lor pentru femei, au înălțat idol unei femei goale, au numit-o Afrodita și s-au închinat, prin mijlocul statuii, patimii. Alții, uimiți de strălucirea aurului, l-au îndumnezeit pe el și celelalte materii” (Catezehe, p. 52).

Dumnezeu nu dorește moartea nimănui, nici măcar a păcătosului, ci vrea ca acesta să se întoarcă și să fie viu. Sfântul Chiril, vorbind în catehezele sale despre rolul botezului, evidențiază importanța înnoirii noastre prin zidirea unei inimi noi și a unui nou duh înlăuntrul nostru. Ni se cere astfel o credință sinceră, vie și statornică, întrucât creștinismul nu este numai o învățătură a minții, ci și un izvor de viață nouă, care leagă viața omului de viața cu Duhul, de viața lui Dumnezeu. În consecință, creștinul trebuie să se descătușeze de patimi, fără de care curățirea interioară nu e posibilă. Numai așa lumina duhovnicească va străluci în inima omului.

Același înger al Apocalipsei ne oferă însă și o altă opțiune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe, ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte” (Apocalipsa 3, 17).

Pentru că natura omului este dublă, alcătuită din trup și din suflet, dublă este și curățirea lui, căci „Apa curățește trupul, iar Duhul curățește sufletul, ca să ne apropiem de Dumnezeu, fiindu-ne stropită inima de Duhul și fiindu-ne spălat trupul cu apă curată” (Cateheze, p. 39).

În convorbirea cu Nicodim, Hristos ne avertizează: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va intra în Împărăția cerurilor” (Ioan 3, 3-5). Aceștia sunt cei despre care Apocalipsa spune că „sunt îmbrăcaţi în veşminte albe...”. Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea, în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 7, 14-15).

E adevărat, astăzi suntem prizonieri în propriile case. Nu avem voie să mergem la biserică, și nu numai, și nici nu putem deschide uşa cuiva în zilele acestea. Dar să fie oare chiar așa? Chiar dacă bisericile s-au închis pentru credincioşi, îngerul ne vestește cu tărie că o ușă rămâne veșnic deschisă. Chiar dacă n-avem voie să primim pe nimeni în casa noastră, să nu disperăm! Hristos Însuși vine la noi, în intimitatea noastră, în casele noastre, chiar și prin ușile încuiate. Cu puțin timp în urmă, El ne invita pe noi toți: cu frică, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă. Și noi am rămas departe de El, cu grijile noastre, cu problemele noastre, mereu amânând invitația, mereu ignorând chemarea. Acum am vrea să ne apropiem și nu se poate, am vrea să-L întâlnim și nu e cale. În pustia asta mare și-n liniștea apăsătoare, iubirea Lui e răstignită și mila parcă nesfârșită, așa că vine El la noi în vizită, căci numai El ne poate mângâia pustia izolării noastre. Iată, azi, aici și acum, vine El la cina noastră, tocmai pentru că noi nu putem și nici nu avem voie să fim părtași la cina Lui, după cum tot Sfântul Ioan ne spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor“ (Apocalipsa 3, 18).

Acum nouă nu ne rămâne decât să spunem împreună cu Sfântul Ioan, ucenicul iubirii: „Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!“ (Apocalipsa 22, 20).

Citeşte mai multe despre:   coronavirus