Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Comuniunea surprinde adâncimea ultimei taine a existenţei

Comuniunea surprinde adâncimea ultimei taine a existenţei

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Cristian Muntean - 01 Dec, 2019

O trăsătură a ethosului românesc o surprindea părintele Dumitru Stăniloae în ,,luciditate şi duioşie”, vorbind despre natura paradoxală a sufletului românesc ce sintetizează luciditatea şi realismul occidental cu realitatea intuitivă şi trăirea fiinţială a Orientului. La român, luciditatea e în acelaşi timp şi duioşie. Căci duioşia e o luciditate a inimii care luminează şi realizează starea normală a domeniului interpersonal. Românul înţelege compătimind, spune părintele, şi compătimeşte înţelegând. El este înţelegător în sensul duios sau afectiv al cuvântului, pentru că e inteligent; sau e inteligent pentru că „înţelege” în sensul afectiv al cuvântului.

 Cine mai vorbeşte astăzi de inteligenţa românului? Ideea de azi se „învârte” în jurul hoţiei, nesimţirii şi lipsei de morală cu care e „înzestrat” românul.

Părintele aminteşte de o formă specială a lucidităţii: „deşteptăciunea românească” privită ca o nuanţă practică, a omului care înţelege situaţiile şi le face faţă indiferent de complexitatea lor.

Părintele aminteşte apoi de ironie şi umor - alte trăsături ale ­ethosului românesc care stau ­într-o continuitate cu deşteptăciunea. Ironia atestă un ascuţit spirit de observaţie, o fină sesizare a oricărei trăsături ce se abate de la măsura cuvenită, un uimitor dar de a caracteriza acea abatere, prin porecla corespunzătoare.

Zâmbetul, una din formele românului de a lupta cu greutățile vieții

Umorul deţine un loc la fel de important în viaţa poporului român. Părintele îl vede ca zâmbet aproape permanent prin care se exteriorizează spiritul lui. Prin el românul manifestă o robusteţe de spirit nedoborâtă de greutăţile vieţii, este forma lui de luptă. Dacă întâlnirea e o sărbătoare, zâmbetul exprimă bucuria acestei sărbători.

Nu putea lipsi din acest panteon al ethosului românesc dorul văzut ca simţire acută a absenţei celor dragi. În dor se trăieşte o prezenţă acută a celor absenţi. Dorul transfigurează persoana iubită sau, mai degrabă, e ochiul care vede sau actualizează aura transfiguratoare care învăluie o persoană.

Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru şi, poate, cu al popoarelor din estul şi sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco-slavo-bizantină.

Alături de dor, părintele vorbeşte despre omenie, un cuvânt cu un sens puternic doar în limba română, pentru că e legat fundamental de om. Ea are multe sensuri şi e prezentă în mod difuz într-o mulţime de însuşiri ale poporului român. E un nume general pentru toate relaţiile cinstite, sincere, înţelegătoare, lipsite de gândul înşelării semenilor. A fi „om de omenie” înseamnă a fi om adevărat.

Părintele Stăniloae e convins că omenia reprezintă pentru poporul român trezvia deosebită la umanitatea şi la comuniunea în umanitate, reprezintă conştiinţa unităţii umanităţii şi a comuniunii în ea, ca valoare supremă imanentă şi criteriul oricărei valori. Dar aceasta înseamnă că în umanitate şi în comuniunea în ea este străvezie şi eficace adâncimea ultimei taine a existenţei.

Avem deschidere spre universal, dar autohtonizăm totul

O altă trăsătură care vizează aspectul comunitar al românului de la sat este ospitalitatea văzută în raporturile cu străinii prin prisma cărora se vede şi conştiinţa propriei valori. Trebuie remarcată în tot acest studiu despre trăsăturile ethosului românesc profunda cunoaştere a nenumăratelor nuanţe care modifică spiritul românului în funcţie de împrejurările trăite, pe care le dezvoltă cu multă meticulozitate părintele Stăniloae, având vocaţie de bijutier în analiza complexităţii fenomenului etnic românesc.

Nu putea lipsi dintre aceste trăsături „universalul” ca deschidere a sufletului românesc spre toate creaţiile spiritului uman de pretutindeni. E deschis spre Occident, dar are legături şi cu Orientul. Se interesează de tehnică, dar şi de cultura spirituală. Asimilează şi adaptează orice tendinţă literară şi artistică, primeşte tot ce capătă undeva o importanţă, dar autohtonizează totul.

Părintele Dumitru sesizează unele aspecte care merită amintite şi aici. Influenţa calvină am folosit-o pentru a introduce limba română în Biserică şi în scrisul nostru şi nu pentru a ne însuşi calvinismul. Ne-am folosit de iluminism pentru a pune poporul la curent cu cultura contemporană şi a-i ascuţi conştiinţa naţională, nu pentru a ne însuşi un naţionalism individualist, cum au remarcat cercetătorii mai noi ai iluminismului românesc.

Călugării noştri s-au folosit de cunoştinţele de limbă greacă pentru a traduce minunatele texte de spiritualitate bizantină. Legătura cu Bizanţul a stimulat pictura mănăstirilor noastre şi atmosfera de comuniune dintre credincioşii adunaţi în ele.

Autohtonizarea românească este văzută de părintele Dumitru ca o încadrare a influenţelor străine în echilibrul şi în interpenetrarea stărilor sufleteşti bogate şi contradictorii, care constituie dominanta spiritului românesc. Doar datorită acestei însuşiri spiritul românesc se face apt să asimileze orientări şi creaţii atât de variate şi de contradictorii.

Familia, neamul, comunitățile organice mențin unitatea între oameni

Ca o ultimă trăsătură a dimensiunii ethosului românesc, părintele se opreşte asupra spiritualităţii transfiguratoare a satului românesc, integrând toate trăsăturile menţionate până aici în vatra satului românesc.

Părintele Stăniloae recunoaşte că toate formele de manifestare naţională se resimt de prezenţa credinţei creştine în ele, de simţul ei de taină, de unirea lor în ea, de moralitatea curată şi de spiritul viu al comuniunii. Aceste „forme de manifestare naţională” sunt pervertite în satul românesc de azi pentru că satul şi-a pierdut în modernitate legătura cu credinţa. Poate de aceea nu mai simţim în mod natural profunzimea tradiţiilor strămoşeşti legate de viaţa satului: cântecul, jocul, portul, obiceiurile de nuntă şi înmormântare, pentru că şi-au pierdut izvorul comun care era credinţa. În virtutea ei toate aveau sens pentru că erau transfigurate de curăţenia credinţei. Comunitatea din jurul bisericii împiedica pe ţăranii noştri să se exprime în cuvinte necuviincioase. Fiecare avea grijă să „nu se facă de râs în sat” şi fiecare era preţuit pentru ceea ce aducea propriu în viaţa satului: prin firea lui glumeaţă, prin pilda de hărnicie, de seriozitate morală.

Poporul român n-ar putea formula un sistem filosofic plin de neîncredere în comunitate asemenea celui al existenţialismului occidental. Comunitatea românească stimulează destoinicia, gândirea personală şi imaginaţia insului, pentru a-l face să aducă ceva nou şi propriu în viaţa comunităţii, e de părere părintele Stăniloae. Nu ştiu dacă în condiţiile de azi, în care mentalitatea individualistă occidentală a pătruns mai mult decât necesar şi în lumea satului mai putem vorbi de acea comunitate „genuină” lipsită de extravaganţele păgubitoare bunei cuviinţe şi rânduieli.

Cu toate acestea, n-ar trebui să abdicăm de la valorile comunităţii pe care o putem relansa de la sat spre oraş, în cadrul căreia persoana deschide ochii vii şi iradianţi, asumându-şi comunitatea de viaţă. În comunitate omul trăieşte viaţa integrală a umanităţii, care se înviorează ca şi comuniune. Părintele Dumitru e conştient că doar din această umanitate integrală creşte insul ca om întreg, şi el, la rândul său, contribuie la întregirea umanităţii ca şi comuniune. Ar fi inutil de amintit traumele copiilor abuzaţi, ale familiilor lipsite de iubire şi înţelegere, ale cuplurilor divorţate care au pierdut legătura de comuniune.

Tranziţia de la oraş la sat şi de la sat la oraş a creat mereu momente de răscruce şi de criză în ceea ce priveşte formele tradiţionale de comunitate ale insului, fie că vorbim de familie, rudenie sau naţie, văzute ca forme de comunitate organică în Orient.

Occidentul a căutat să pună în locul comunităţilor organice forme organizatorice de comunitate dependente, în aparenţă, de voia individului: instituţii de învăţământ, întreprinderi productive, asociaţii de tot felul. Părintele Dumitru e convins că acestea nu creează unitatea intimă/organică de care are nevoie individul. Ele îşi împlinesc un rost de susţinere spirituală a individului numai când se sprijină pe comunităţile organice naturale (familie, rudenie, naţie).

În acest context, „reflecţiile” despre sat ale părintelui Stăniloae îşi găsesc valabilitatea. Ele exprimă nevoia poporului nostru de a nu pierde „încadrarea în comunităţile organice” după chipul individualismului occidental, ci să adapteze viaţa oraşului unor forme de comunitate organizate legate de comunităţile organice, având ceva din intimitatea lor.

Spiritul românesc îşi poate actualiza viaţa de comunitate, familiaritatea lui comunitară chiar în complexitatea mult sporită a oraşului modern.

Spaţiul din jurul blocului - spune părintele - poate deveni uliţa satului, cartierul poate lua locul satului. Mărimea blocului este menită să adapteze omul la dimensiuni mai mari, lărgind viziunea omului despre comunitatea căreia îi aparţine.

Numai în această viaţă de comunitate omul îşi va găsi identitatea lui personală şi va simţi că înseamnă ceva pentru o seamă de persoane.