Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Cronica vieții noastre pierdute

Cronica vieții noastre pierdute

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 21 Dec, 2018

Atunci când citești primele tale pagini de „istorie” te afli, de regulă, la o vârstă fragedă. Într-un fel sau altul, cel care citește povești despre mitologie sau scurte istorisiri despre personaje istorice care au existat în realitate și se minunează de faptele lor poate spune că are o vocație pentru ceea ce înseamnă istoria ca atare. Apoi, pasul următor constă în a dori să afli cât mai multe despre arborele tău genealogic, despre cine au fost înaintașii tăi, ce a făcut fiecare dintre ei, care au fost deciziile bune sau hotărârile care i-au costat scump. Astfel, încerci să te definești pe tine, să pui o amprentă vizibilă pe ceea ce este locul tău în lume. Poate că asta este ceea ce fiecare om poate numi „formare istorică”. Apoi, crești și începi să creezi propria istorie, cronica faptelor tale bune și rele, a deciziilor pe care cei de după tine le vor încuviința sau critica, după caz. Devii, deja, un „personaj istoric”. Iar dacă vei lua suficiente decizii bune, vei ocupa o funcție înaltă sau vei lăsa lucrări pe care urmașii tăi le vor citi, poți să atingi proporții „mitologice”. Însă adevărul este că mulți dintre noi ne vom cufunda în uitare și chiar generația de după noi ne va îngropa destul de repede în molozul trecutului.

Chiar și istoricii nu mai sunt astăzi ceea ce au fost. Nu poți compara un Sallustius, un Tacitus sau un Tucidide, chiar și o Anna Comnena cu cei care fac cercetare astăzi. Dacă îi dai unui istoric doar să scrie o cronică de o sută de pagini privitoare la un singur an din istoria europeană, el îți va reproduce încă două sute de pagini de bibliografie și te va îneca în detalii. Poate că are dreptate și Steven Runciman atunci când spune:

„Scrierea istoriei astăzi a intrat într-o «eră alexandrină» în care criticismul a copleșit creația. Confruntat cu creșterea expo­nențială a cunoștințelor și cu supravegherea severă a colegilor, istoricul modern se refugiază adeseori în articole erudite sau disertații extrem de specializate, mici fortărețe ușor de apărat de orice atac. Munca sa poate fi de mare valoare, dar nu reprezintă un scop în sine. Cred că suprema datorie a unui istoric este să scrie istorie, cu alte cuvinte, să încerce să surprindă într-o secvență cuprinzătoare marile evenimente și mutații care au influențat destinele omenirii” (Steven Runciman, Istoria cruciadelor, vol. I. Cruciada I și întemeierea regatului Ierusalimului, trad. Ovidiu Cristea, Marian Coman și Maria Pakucs-Wilcocks, cuvânt introd. de Ovidiu Cristea, București, Ed. Nemira, 2014, p. 15).

Cam la fel se întâmplă și cu viața noastră. Ne înecăm în detalii. Dacă ar trebui să facem cu toții un exercițiu esențial și să punctăm pe o singură coală de hârtie toate evenimentele majore din viața noastră, să punem pe foaie „scheletul” existenței noastre, ne-am îngrozi de banalitatea ei. Unii ar putea să scrie cărți. Își aduc aminte tot. Însă nu știu să discearnă ceea ce este important de ceea ce este insignifiant. Și aici este faptul cel mai trist: să nu cunoști adevărata ta istorie. Să fii limitat de propria suficiență de sine.

Și acum, în încheiere, o întrebare: oare începe istoria noastră cu noi sau începe cu Dumnezeu? Pentru că, dacă la începutul colii nu ai pune data ta de naștere, ci ai spune ca un cronicar sau, mai bine, ca un evanghelist: „La ­început a fost Cuvântul” (Ioan 1, 1), ți-ai da seama, de fapt, că faci parte din istoria mântuirii. O istorie care a început cu Adam și se va termina cu Apocalipsa. O istorie în care tu însuți joci cel mai important rol. În care nu doar sfinții și păcătoșii, îngerii și diavolii, Dumnezeu și creația înconjurătoare au o semnificație, ci în care tu însuți ești cel care poartă multe decizii cruciale în viața sa. Acum a venit momentul să re­scriem pagina. Să o începem cu Dumnezeu și, apoi, să fim sinceri cu privire la istoria noastră. Ce va ieși, oare, un document sterp ca prima dată, de cancelarie înțesată de biro­crație, sau o ramură verde și vie a imensului arbore genealogic din care facem parte și care a început cu Adam?