Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica De ce se fac slujbe de pomenire şi milostenii pentru cei adormiţi?

De ce se fac slujbe de pomenire şi milostenii pentru cei adormiţi?

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 05 Mar, 2016

Moşii de iarnă constituie un popas duhovnicesc în care ar trebui să medităm mai adânc la semnificaţiile rânduielilor Bisericii pentru cei adormiţi, dar şi să învăţăm să le împlinim corect, căci de-a lungul timpului au apărut obiceiuri străine de tradiţia Sfintei Ortodoxii. În numeroase cazuri, credincioşii pun accent îndeosebi pe îndeplinirea unor cutume, unele chiar amuzante, uitând esenţialul: rugăciunea, însoţită de faptele de milostenie făcute în numele morţilor celor ce au o reală nevoie de ajutor.

An de an, în sâmbăta de dinaintea duminicii Dreptei Judecăţi, Biserica a rânduit pomenirea de obşte a tuturor celor din veac adormiţi în dreaptă credinţă, zi numită în popor Moşii de iarnă. Prin aceasta ne arătăm iubirea către Dumnezeu, manifestată prin neuitarea şi dragostea faţă de cei plecaţi dintre noi, ziua de pomenire oferindu-ne un binecuvântat prilej de a săvârşi fapte bune în numele lor. Însă, rugăciunile pentru ei pot fi, deopotrivă, un îndemn de a cugeta profund la moarte, socotită de Sfinţii Părinţi drept „cea mai înaltă filozofie a vieţii". Ne vine greu să acceptăm că petrecerea noastră pământească se va sfârşi. Dar dacă ne vom gândi adesea la moartea vremelnică a trupului, ne vom izbăvi de moartea cea veşnică. În societatea contemporană, ce exaltă plăcerile şi bucuriile înşelătoare ale existenţei biologice, îndemnul de a medita la moarte pare utopic. Cu toate acestea, Sfântul Ioan Scărarul glăsuieşte: „cugetă la moarte şi nu vei greşi în veci". Bătrânii noştri probabil aveau acces mai greu la astfel de cugetări, dar simţeau, aveau convingerea că moartea nu înseamnă dispariţie, ci mutare într-o altă lume. Aşa îmi explic de ce acordau o atenţie aparte soroacelor la care Biserica cheamă poporul să-şi cinstească strămoşii. Îmi amintesc cu câtă grijă pregăteau bunica şi mama coşul cu plăcinte, cozonac ori colaci. De cu seară, puneau la fiert grâul, veghindu-l cu dragoste şi rugăciuni. Tot atunci se întocmeau pomelnicele.

Întocmirea pomelnicelor celor adormiţi

Aţi observat? Cei bătrâni au o memorie de invidiat. Aştern pe hârtie o mulţime de nume, într-o ordine doar de ei ştiută. Şi acum întâlnesc asemenea mărturii ale neuitării, ale iubirii, purtate de mâini brăzdate de muncă şi vremi, aduse cu lumânarea aprinsă către dumnezeiescul altar. Hârtiile cu numeroasele prenume aşezate în coloane stau cuminţi, aşteptând să fie pomenite la Sfânta Proscomidie, Dumnezeiasca Liturghie şi slujba Parastasului. Vă mărturisesc că am lansat o provocare unor tineri: „Vă rog, scrieţi toate rubedeniile voastre decedate, adăugând cunoştinţe, colegi, prieteni, profesori trecuţi la Domnul". Cu amărăciune, am constatat că rezultatul s-a arătat, de cele mai multe ori, dezamăgitor. Unii nu ştiau nici cum se numesc naşii de botez ori chiar străbunicii lor. Vedeţi cât de important este să întocmeşti un pomelnic pentru cei adormiţi? El adăposteşte un întreg arbore genealogic, alcătuit ad-hoc, dovedind puterea iubirii şi a neuitării strămoşilor, mărturisind că moartea, oricât de dureroasă şi înfricoşătoare s-ar arăta, nu ne desparte de cei dragi. Cred cu tărie că scrierea pomelnicului celor aflaţi în veşnicie reprezintă nu doar un act de cult, ci şi de cultură, determinându-ne să nu ne uităm spiţa neamului.

Mărturii scripturistice şi patristice în sprijinul rânduielilor pentru cei adormiţi

Aşadar, Moşii de iarnă constituie un popas duhovnicesc în care ar trebui să medităm mai adânc la semnificaţiile slujbelor Bisericii pentru cei adormiţi, dar şi să învăţăm să le împlinim corect, căci de-a lungul timpului au apărut obiceiuri străine de tradiţia Sfintei Ortodoxii. În numeroase cazuri, credincioşii pun accent îndeosebi pe îndeplinirea unor cutume, unele chiar amuzante, uitând esenţialul: rugăciunea, însoţită de faptele de milostenie făcute în numele morţilor celor ce au o reală nevoie de ajutor. Poate că din acest motiv unii tineri manifestă nedumerire sau chiar ezitare când îşi văd părinţii sau bunicii preocupându-se constant de astfel de rânduieli.

De aceea, se cade să aducem câteva mărturii menite să ne întărească în convingerea că slujbele de pomenire pentru repausaţi sunt absolut necesare. Bunăoară, în Vechiul Testament găsim îndemnuri la milostenie în numele celor adormiţi. Pe lângă rugăciuni stăruitoare, se cereau şi pomeni. Tobit, spre exemplu, aflându-se în ultimele clipe de viaţă, i-a spus fiului său: „Împarte pâinea ta la mormântul drepţilor, dar celor păcătoşi să nu le dai" (Tobit 4, 7), adică facerile de bine să vizeze pe cei nevoiaşi, dar şi cucernici, credincioşi. Isus Sirah învaţă: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de ea" (Isus Sirah 7, 35). O altă dovadă a necesităţii rugăciunilor pentru cei din lumea cealaltă o găsim în Cartea a doua a Macabeilor (12, 12-46), unde se subliniază cât de greu cântăresc rugăciunea şi jertfele în slobozirea lor de păcate: „Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat". În Noul Testament ni se vădeşte posibilitatea iertării chiar după moarte a unor păcate, excepţie făcând cele împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 31-22). Sfintele Evanghelii ne arată că Hristos a săvârşit nenumărate fapte minunate asupra unor persoane la rugămintea altora, iar cele trei învieri le-a înfăptuit mişcat de plânsul şi rugăciunile celor dragi ai lor. Ni se adevereşte astfel că prin mijlocirea credinţei şi a dragostei multe se împlinesc, deoarece, ne spune Sfântul Apostol Pavel, nici măcar mormântul nu poate stăvili iubirea (I Corinteni 13, 8). Rugăciunile, milosteniile în numele repausaţilor devin, aşadar, o sfântă răspundere: „Datori suntem să ne rugăm pentru fraţi" (I Ioan 15, 13).

Să amintim şi câteva mărturii patristice, specificând că asemenea rugăciuni s-au săvârşit încă din Biserica primară, ele regăsindu-se în cele mai vechi liturghii cunoscute, ba chiar în Constituţiile Apostolice. Sfinţii Părinţi au lămurit în mod explicit necesitatea acestora: Sfântul Epifanie, trăitor în secolul V, spune: „Pentru cei morţi se fac pomeniri, săvârşindu-se rugăciuni şi milostenii". Sfântul Chiril precizează că prin ele cei trecuţi dincolo „vor dobândi mare folos", iar Sfântul Ioan Damaschinul afirmă cu tărie că rugăciunile orânduite în cadrul Sfintei Liturghii pentru cei adormiţi „au un folos cât se poate de mare". În fine, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: „Dacă vrei să-ţi arăţi iubirea faţă de acel adormit, atunci foloseşte milostenia, căci ea va învia pe cel răposat şi-l va acoperi cu slavă".

Aşadar, rugăciunile şi pomenirile săvârşite pentru cei adormiţi ajută spre uşurarea de păcate a sufletelor celor care nu au mai avut răgazul să arate pocăinţă, îndreptare, nici fapte bune pentru înduplecarea Preamilostivului Părinte. Se înţelege că cei morţi în necredinţă nu pot beneficia de roadele acestor mijlociri ale Bisericii, rânduite, după spusele aceluiaşi sfânt părinte, prin Duhul Sfânt.