Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Dreptul Iov, cel încercat pentru credinţă

Dreptul Iov, cel încercat pentru credinţă

Un articol de: Ionel Pârvu - 18 Mai, 2014

Să nu uităm niciodată că Mântuitorul Hristos a venit în mijlocul omenirii cu minunata Sa învăţătură şi cu Jertfa cea mare, liberându-ne din robia păcatului şi a morţii. Mai înainte de aceasta, El ne-a vorbit prin pildă, arătând cum şi în ce fel trebuie să împlinim pocăinţa. Între aceste pilde se numără şi viaţa dreptului Iov, cel care mai presus de toate a pus iubirea lui Dumnezeu.

Lăsând în urmă întâmplările din viaţa primilor trei regi ai poporului evreu, care ne-au învăţat pe de-o parte că neascultarea atrage după sine pedeapsa dumnezeiască, dreptul Iov ne arată prin viaţa sa că numai o adevărată şi sinceră căinţă poate împăca cu Domnul Dumnezeu. Numai El are putere de a ierta şi de a ridica pedeapsa păcatelor noastre. La toate acestea, trebuie să răspundem prin răbdare şi smerenie aleasă, daruri pe care le culegem din pilda dreptului Iov.

Spre pocăinţă şi virtute

Cercetând cu atenţie cartea închinată dreptului Iov din Vechiul Testament, descoperim că acesta era un om „fără prihană şi curat la suflet“ care „se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău, încât şi îngerii din cer se lăudau cu viaţa lui“ (Iov 1 1-12). Gelos pe viaţa sa curată şi plină de har, Satana a cerut de la Dumnezeu să-i încerce credinţa. Din relatările biblice, desprindem ideea că puterea sa a fost de la început limitată, căci fără acordul lui Dumnezeu nu se poate atinge nici măcar de un fir de păr al omului. Cu toate acestea, pentru a-l întări şi cerceta pe robul său, Domnul permite diavolului să-l ispitească prin diferite lucruri sau necazuri, pe care, dacă le va trece, acesta se va întări şi mai mult pe calea sfântă, primind totodată multe şi mari daruri de la Dânsul. Întreaga luptă nu a fost nici pe departe una uşoară, căci cu multă răutate, necuratul s-a năpustit asupră-i, distrugându-i tot ceea ce avea, averea, animalele, casele şi chiar ucigându-i toţi copiii săi în chip năprasnic. Chinurile însă nu s-au oprit aici, căci Iov avea să treacă prin altele şi mai grele. Astfel, o boală îngrozitoare i-a cuprins trupul întreg, care îl chinuia cumplit. Oasele şi carnea i se topeau de o durere insuportabilă. Însă, cu toate acestea, satana nu l-a putut despărţi pe Iov de dragostea lui Dumnezeu. În cuvintele sale ni se arată foarte clar acest lucru: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea mai de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu“ (Iov 19, 25-26).

Dincolo de toate acestea, dreptul Iov a înţeles că Singur Dumnezeu îl iubeşte, dorind „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“. Acest lucru l-a înţeles pe deplin, căci, după ce a pierdut toate cele pământeşti, nerămânându-i decât credinţa, Iov a căzut în genunchi şi a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat“ (Iov 1, 12). Răsunătoare sunt cuvintele acestea pentru toţi aceia care au credinţă adevărată şi Îl iubesc pe Dumnezeu cu sufletul. Iov este pus în faţa noastră „ca să ne cercetăm şi să ne îngrijim, căci şi noi de multe ori trebuie să trecem prin câte un examen de credinţă. Căci până când eşti sănătos şi toate îţi merg bine, nu e lucru mare să fii credincios. Examenul de credinţă începe în clipa când se face noapte în viaţa ta. Când vin încercările şi loviturile, Domnul îţi pune la încercare credinţa ta. Plângi şi te rogi şi drept răspuns loviturile sporesc şi mai mult. Cerul parcă nu aude şi nu vede strigarea ta. Dar credinţa cea tare, în clipe ca acestea, îşi arată puterea. Respinsă mereu, ea strigă mai tare pe Domnul. Alungată mereu, ea se aruncă mai cu putere la picioarele Domnului. Credinţa cea tare strigă: fă ce vrei cu mine, Doamne, însă eu nu mă las de Tine. Aceasta este credinţa biruitoare, adevărată, care nu se lasă de Domnul, indiferent ce i s-ar întâmpla“ (pr. Iosif Trifa, „Examenul lui Iov“, pp. 5-6).

Spre întărirea credinţei

Privind la pilda lui Iov, vedem cum, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, el reuşeşte să treacă prin toate ispitele satanei care, pentru a-l distruge, a apelat la cele mai viclene amăgiri. Între întrebările pe care le ridică această carte a lui Iov, cea mai importantă este: pentru ce trebuie să sufere omul nevinovat? De ce Dumnezeu permite satanei să-i ispitească pe cei drepţi? Răspunsul ni-l dă mitropolitul Bartolomeu Anania, care spune că „va trebui să treacă secole până ce întrebarea va fi pusă de ucenicii Domnului asupra orbului din naştere: cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb? Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui - a fost răspunsul -, ci pentru ca în el să se arate lucrurile lui Dumnezeu“. Aşadar, în spatele unei suferinţe inexplicabile şi care aparent cade sub incidenţa absurdului, se află raţiunea ascunsă a lui Dumnezeu, Care întotdeauna ştie ce face. Şi tot atunci prin Iisus se va descoperi că, pe lângă suferinţa născută din păcat, există şi o suferinţă născută din iubire, a cărei supremă expresie avea să fie jertfa de pe cruce (Biblia lui Bartolomeu, p. 554, adaos la sfârşitul Cărţii lui Iov).

Ispitele, suferinţele şi necazurile sunt o încercare a credinţei pe care cel care se nevoieşte şi-o poate păstra numai prin dragoste şi credinţă în Dumnezeu, căci „credinţa adevărată şi tare se adevereşte tocmai în focul ispitelor şi al necazurilor; ea, credinţa, biruie toate ispitele, trece cu bine peste toate încercările, pentru ca la urmă să se bucure de roadele biruinţei. Aurul care a trecut prin foc iese la urmă şi mai curat, şi mai strălucitor. Credinciosul care rabdă suferinţa, la urmă iese biruitor. Necredinciosul se înalţă până la un loc şi apoi se răstoarnă cu huiet mare“ (pr. Iosif Trifa, „Examenul lui Iov“, pp. 19-20).