Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Drumul de la îndoială la certitudine

Drumul de la îndoială la certitudine

Un articol de: Constantin Ghiţă - 16 Apr, 2018

Sfinții Părinți ne îndeamnă la trăire duhovnicească, la gustarea harului necreat. Sigur că îndoiala poate interveni. Poți fi ispitit în ceasul acela să ceri o minune, să ți se arate Hristos, dacă există. Cuviosul Paisie Aghioritul, în adolescență, a trecut prin această experiență, a îndoielii de existența lui Hristos. În urma unei discuții cu un tânăr despre teoria lui Darwin, Paisie se tulbură în credință, fuge într-un paraclis la rugăciune și se roagă pentru o minune: „Hristoase al meu, dacă exiști, arată-mi-Te!”. Nici un rezultat. Însă, în momentul în care se adună și gândește că Hristos a fost un om fără păcat, bun și drept, omorât din invidie și răutate, pentru care merită să îți dai și viața, minunea se întâmplă. Hristos i se arată, dar, reținem, numai atunci când înfruntă situația cu „mărime de suflet”. Dacă ceri minuni, dar nu faci nimic pentru Hristos, nu va interveni nici o experiență mistică. Darul primit fără jertfă nu va fi prețuit. „Hristos cerea mai întâi credința în puterea lui Dumnezeu și apoi făcea minunea”.

Călătorind pe drumul căutărilor, acela de la îndoială la credință, vom posti și ne vom ruga: „Doamne, știu și simt că exiști. Luminează-mă și îți făgăduiesc că îți voi sluji cu toată inima viața mea întreagă!”. Așa cum vedem din experiența Cuviosului Paisie, Domnul nu va rămâne nesimțitor la o astfel de rugăciune însoțită de dăruirea propriului nostru sine. Dacă cerem fără a oferi, nu vom primi răspunsuri la dubiile noastre.

Însă nu întotdeauna îndoiala este rezultatul unei căutări sincere a adevărului. Mântuitorul Hristos ne atenționa: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan, 5, 44). Orgoliul ne poate orbi astfel încât să nu vedem adevărul evident. Miguel de Unamuno era chiar de părere că ne îndoim pentru că vrem: „Îndoielile sunt întotdeauna voluntare, căci îndoielile vin din voință; voința este cea care are îndoieli”. Totuși, poți ajunge să te îndo­iești și fără să vrei. Și aceasta se întâmplă mai ales atunci când nu te (mai) rogi. Să stăm bine atunci, să luăm aminte, ne învață Cuviosul Paisie: „Credin­ța se întărește cu ajutorul rugăciunii”. Adică, nu de la sine ne întărim în credință, ci în­tr-un fel care antrenează voința noastră. Dacă ține de voință să te îndoiești, tot prin voință în credință crești.