Apostolii Apostolilor lui Iisus

Evanghelia duminicii a III-a după Paşti

(a mironosiţelor)

Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

43. Venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.

44. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.

45. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.

46. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.

47. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.

16, 1. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.

2. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.

3. Şi ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?“

4. Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.

5. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

6. Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.

7. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.“

8. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic

n-au spus, căci se temeau.

Mărturisirea din Crez: şi a fost răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit, şi s-a îngropat, şi a înviat a treia zi după cum zic Scripturile... nu e o invenţie a Bisericii, ci un adevăr cu o solidă bază biblică. A fost necesară includerea acestui paragraf de timpuriu în Simbolul de Credinţă, deoarece arhiereii iudei i-au mituit pe soldaţii romani care făcuseră de strajă la mormântul Domnului să spună că trupul Său a fost furat de către ucenici, pe când ei dormeau. Vestea mincinoasă răspândită de către aceiaşi mai mari ai preoţilor printre iudei cu privire la răpirea din groapă a trupului Domnului a stat la baza teoriei despre moartea aparentă a lui Iisus.

Execuţia, din perspectivă iudaică şi romană

Evanghelia după Marcu, considerată ca fiind şi cea mai veche, ne descrie destul de laconic, dar cu o precizie maximală pregătirea de îngropare a lui Iisus, înmormântarea propriu-zisă şi Învierea. Este limpede că Evanghelistul ştia despre zvonul mincinos răspândit cu bani grei printre iudei de către arhiereii iudei foarte geloşi pe Iisus, pentru marea influenţă pe care o avusese asupra oamenilor.

Evanghelia ne zice că până la începerea noii zile, adică înainte de a se însera definitiv, trebuia îngropat trupul lui Iisus, şi se subînţelege şi a celorlalţi răstigniţi, fiindcă aşa prevedea Legea lui Moise: „Dacă se va omorî vreun om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea, şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea spânzurat pe lemn, ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu“ (Deut. 21, 22). Motivaţia pentru care la iudei trupul condamnatului nu trebuia expus era de natură religioasă; în primul rând era marele respect pentru persoana omului, iar în al doilea rând, se dorea evitarea ca trupul să fie atacat şi devorat pe parcursul nopţii de animalele şi păsările de pradă. Legile romane erau cu totul altfel. Conform acestora, trupurile condamnaţilor erau lăsate să putrezească pe lemn, nu numai ca să fie devorate de animale şi păsări de pradă, dar şi ca să fie o lecţie pentru oamenii care ar îndrăzni să conteste autoritatea Romei. Rămăşiţele erau apoi aruncate într-o groapă comună. Doar la cererea insistentă a rudelor puteau fi uneori îngropate.

Ca unul care cunoştea bine legile romane, dar şi prevederile legii mozaice, Iosif din Arimateea a îndrăznit să ceară de la Pilat trupul lui Iisus pentru a-l îngropa omeneşte.

Cine era Iosif din Arimateea

Deşi locuia în Ierusalim, datorită funcţiei înalte ce o deţinea, provenea din Arimateea, adică din vechea cetate Rama, în care se născuse şi lucrase ca profet, arhiereu şi judecător marele Samuel. Credinţa lui nu era doar una teoretică, ci se probase şi prin fapte, de vreme ce se spune despre el că „era un om bun şi evlavios, aşteptând şi el împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 23, 50-51). Până în momentul îngropării Domnului, el nu este amintit, dar nu-L întâlneşte acum pentru prima dată pe Iisus, fiindcă se subliniază despre el că „era ucenic al lui Iisus, dar pe ascuns de frica iudeilor“ (Ioan 19, 39). Era ucenic al Domnului în sensul că îi urma învăţătura, îndemnurile şi sfaturile, însă nu se afişa pe faţă, fiindcă nu ieşea la propovăduire pentru Domnul, ca ceilalţi ucenici. Datorită funcţiei importante pe care o deţinea, nu putea să-L mărturisească direct pe Iisus, întrucât se hotărâse de către marele Sanhedrin ca oricine Îl va mărturisi pe Iisus să fie excomunicat din Sinagogă şi, evident, să piardă şi alte drepturi (Ioan 9, 22, 34; 12, 42; 16, 2).

Evangheliştii mai spun şi că era foarte bogat, dar nu doar material, ci şi spiritual fiindcă, în calitatea sa de membru cu puteri de decizie în Sanhedrin (Sinedriu), s-a opus vehement condamnării pe nedrept a lui Iisus.

Cu toate că nu a fost prezent la supliciul Domnului, a aflat înaintea lui Pilat că a murit, ceea ce denotă că era la curent cu tot ceea ce i s-a întâmplat lui Iisus şi, profitând de poziţia şi influenţa pe care o avea, a mers la Pilat şi l-a rugat să-i permită să coboare trupul lui Iisus de pe cruce, ca să-L îngroape, fiindcă aşa prevedea legea iudaică pe care o respecta cu stricteţe. Ca şi colegii săi din Sinedriu (Colegiul Suprem de Judecată), Iosif nu dorea ca trupul lui Iisus, ca de altfel nici al celor 2 tâlhari, să rămână pe cruce până a doua zi, mai ales că venea ziua de sabat. Ar fi fost o profanare a sfinţeniei zilei dacă ar fi lăsat trupurile morţilor spânzurate. De aceea a fost grăbită moartea victimelor, prin zdrobirea fluierelor picioarelor) ca să se poată celebra în tihnă sabatul.

Înmormântarea, mai importantă decât studiul Scripturii

Formal vorbind, decizia lui Iosif de a se ocupa de îngroparea lui Iisus nu displăcea chiar cu totul majorităţii iudeilor, fiindcă preocuparea de a-i înmormânta pe cei morţi era considerată fapta cea mai de preţ printre iudei (cf. Tobit 2, 4-5; Mt.8, 21; Luca 7, 12; Fapte 5, 6, 10; 8, 2 etc.). Talmudul zice că se poate întrerupe chiar şi studiul Torei pentru a îngropa un mort. Cu toate acestea, Iosif a riscat mult. Prin fapta sa, el s-a declarat pe faţă un admirator şi ucenic al lui Iisus. A riscat poate excomunicarea, exilul ori chiar moartea, dar îl avea totuşi ca aliat puternic pe Pilat, la care avea multă trecere. Oricum, dragostea lui pentru Iisus şi teama de a nu i se arunca trupul într-o groapă comună, aidoma unui tâlhar obişnuit, l-a determinat să ia o decizie atât de curajoasă. Ataşamentul său faţă de Cel răstignit se vede şi în ceea ce a făcut mai departe: „L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră şi în care nu mai fusese pus nimeni“ (Luca 23, 53).

Evanghelistul Matei ne spune că, de fapt, a renunţat la propriul mormânt săpat în piatră, în favoarea Domnului împlinind fără să-şi dea seama profeţia lui Isaia, care vestise că Mesia va fi condamnat împreună cu cei răi, dar mormântul lui va fi pus la un loc cu cel bogat (zice textul ebraic, cap. 53, 9). Aluzia profetului este clară cu privire la moartea lui Iisus, care va fi alături de cei răi, şi la intenţia soldaţilor romani de a-L îngropa împreună cu cei doi tâlhari, Dumnezeu însă a avut grijă ca Fiul Său să fie îngropat într-un mormânt nefolosit de nimeni. De notat că şi mânzul de asin pe care a venit în Ierusalim nu mai fusese folosit de nimeni, tot aşa şi la moarte a fost pus într-un mormânt în care nu a mai fost pus vreun alt om. Este o lecţie pe care ne-o transmit Evangheliştii, aceea că niciodată lui Hristos-Dumnezeu nu trebuie să-I oferim vreun dar lipsit de valoare sau uzat (I Samuel 6, 7) ori care nu ne-ar mai fi nouă de folos deoarece El, în calitate de Proprietar absolut şi Universal, are dreptul să-şi revendice întreaga creaţie.

Hristos nu l-a lăsat nerăsplătit pe Iosif pentru jertfa sa. O tradiţie creştină zice că Iisus l-ar fi făcut ca pe unul dintre Apostolii Săi şi ar fi activat în această calitate în Bretania, prin anul 63 d. H., unde ar fi întemeiat cea dintâi comunitate creştină din acele locuri.

Vestea extraordinară

Ni se mai spune că lui Iosif i s-a alăturat şi Nicodim, un alt ucenic de taină al lui Iisus, care a contribuit şi el cu o mare cantitate de miresme (circa o sută de litre de smirnă şi de aloe) pentru îmbălsă-marea trupului Domnului, încât am putea spune că Duminica de astăzi nu este exclusiv a femeilor mironosiţe, ci şi a bărbaţilor purtători de mir.

Ajutaţi probabil de oamenii lor de casă, cei doi au pregătit împreună trupul lui Iisus, L-au înfăşurat într-un giulgiu (linţoi) de in, pe care l-au impregnant în prealabil cu miresmele pregătite, şi L-au aşezat cu multă dragoste în mormântul cel nou, la intrarea căruia au rostogolit o piatră foarte mare, în forma unui disc uriaş, care se rostogolea într-un cant special făcut, ca să blocheze complet accesul în interior. Pentru dislocarea acestor tipuri de pietre de mormânt era nevoie de braţele vânjoase a câtorva bărbaţi.

Deşi contribuţia majoră a înmormântării lui Iisus a fost a celor doi bărbaţi amintiţi, Duminica de astăzi este numită de tradiţia creştină Duminica mironosiţelor, pentru intenţia lor cea bună, deoarece ele au fost ultimele care L-au lăsat pe Domnul, şi au fost primele care au venit iarăşi la mormânt ca să-L plângă, conform datinii iudaice, şi tot ele au adus lumii vestea extraordinară că a înviat Domnul.

Cum trupurile morţilor erau pregătite doar de bărbaţi, unele femei, printre care Maria Magdalena, Maria, mama lui Iosie, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea, femeia lui Zevedei, s-au pregătit cu miresme ca să ungă trupul lui Iisus, respectiv să toarne peste trupul Său miresmele, în prima zi a săptămânii, adică Duminică (17 Nisan), pe când răsărea soarele. Spre uimirea lor, uriaşa piatră de la intrare fusese dată la o parte, iar în camera mortuară se afla un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb.

„A înviat, nu este aici!“

Pretutindeni în lume, culoarea albă este simbolul purităţii, iar din perspectivă biblică, cel învemântat în alb ilustrează, dacă nu originea divină, măcar dovada că poartă solia cerului. Dacă Evangheliştii Luca şi Ioan amintesc de doi bărbaţi, iar Matei şi Marcu doar de unul, este posibil ca aceştia să se fi referit doar la cel care le-a vorbit femeilor: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus din Nazaret care a fost răstignit. A înviat, nu este aici, iată locul unde fusese pus. Dar duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Lui, şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea, acolo Îl veţi vedea“.

Să învăţăm din lecţia femeilor că dragostea dovedită pentru Domnul, chiar şi cea neconcretizată prin fapte, nu va rămâne niciodată nerăsplătită. Ele s-au învrednicit a fi devenit primele martore ale Învierii şi Apostolii Apostolilor lui Iisus. Ele aveau de dus incredibilul mesaj tuturor şi lui Petru separat, ca un indiciu clar că Iisus l-a iertat pentru gestul trădării sale, fiindcă şi-a retractat comportamentul nedemn.

Să învăţăm şi noi de la cei doi bărbaţi a avea o credinţă lucrătoare, iar de la femeile mironosiţe iubire statornică pentru Domnul!