Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Cine vrea slavă de la Dumnezeu să fie slujitorul tuturor

Cine vrea slavă de la Dumnezeu să fie slujitorul tuturor

Un articol de: Pr. Conf. Dr. Caius Cuțaru - 05 Apr, 2020

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) Marcu 10, 32-45

În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Pe drumul care urcă spre Ierusalimul cel ceresc ne oprim în duminica de astăzi, însă nu într-un loc anume, unul pe care să-l putem indica pe o hartă, ci într-o anumită comunitate, una deosebită, cea apostolică, cu puțin timp înainte de a-și pierde Învățătorul. Ce avea atât de special această comunitate?

În primul rând, Îl avea pe Iisus Hristos ca îndrumător și cap al ei, imaginea lui Iisus care „mergea înaintea lor” fiind emblematică. De această dată, Apostolii Îl urmau pe Hristos cu uimire și cu teamă pentru ceea ce vedeau și auzeau, uimirea sau mirarea fiind un semn al receptării, al deschiderii. Însă, potrivit Sfinților Părinți, uimirea reprezintă o treaptă în urcușul credinței și este un semn al nedeplinătății, al unei căutări neîncheiate încă. În schimb, teama avea să fie interpretată de Sfântul Ioan Gură de Aur ca semn al neînțelegerii tainei morții și Învierii Domnului, a tainei mântuirii care se lucra cu neamul omenesc: „Lucrul acesta le era ascuns. De aceea erau triști. Văzuseră oameni morți, înviați de alți oameni, dar nu mai văzuseră niciodată ca un om să se învieze pe sine însuși; și așa să învieze ca să nu mai moară. Asta n-o înțelegeau, deși le-o spusese de nenumărate ori”.

Duhul lumii nu îi părăsise pe Apostolii lui Hristos 

În al doilea rând, este vorba despre o comunitate născută printr-o chemare specială: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână”. Și dacă în trecut Dumnezeu Și-a ales un popor care să dea mărturie despre El între neamuri, iată că „în zilele acestea, mai de pe urmă”, și-a ales din sânul acestui popor doar un neînsemnat grup de doisprezece Apostoli, oameni simpli, care au fost inițial martori ai învățăturilor și faptelor Sale minunate, pentru ca mai apoi să devină mărturisitori ai acestora până la marginile pământului, în multe cazuri Apostolii pecetluindu-și apostolia cu jertfa vieții, devenind astfel martiri.

În al treilea rând, este o comunitate născută din dorința Mântuitorului Hristos de a altoi aici un nou mod de viață, unul total străin lumii de atunci, de a da naștere unui ethos care să-l schimbe fundamental pe om, modul său de a fi și de a se raporta la celălalt, de a-l face pe om să treacă de la o existență egoistă la proexistență, adică la o existență îndreptată către celălalt și pentru celălalt. Acest nou mod de viață în care Apostolii s-au exersat trei ani și jumătate trebuia apoi răspândit în întreaga lume, ceea ce au și făcut „cu timp și fără timp”. Comunitatea apostolică trebuia să fie aluatul care să dospească toată frământătura lumii și să-i dea acesteia pâinea cea nouă, viața în Hristos. Nu întâmplător, Biserica se va naște în acest mediu în mijlocul căruia se va afla și Maica Domnului, numită de Sfântul Ioan Damaschin „Biserică sfinţită şi rai cuvântător”, cea dintâi Biserică, în care Hristos a descoperit taina veacului viitor, taina Împărăției cerurilor. Noul mod de viață, care se va extinde în întreaga omenire prin plantatio Ecclesiae, s-a lucrat mai întâi în Trupul Domnului, iar mai apoi aici, în acest laborator al mântuirii care a fost comunitatea apostolică, având-o în centru pe Maica Domnului.

Și cu toate acestea, deși își vestise pentru a treia oară pătimiri, moartea și învierea, deși convie­țuirea cu Apostolii se apropia de sfârșit, Hristos Domnul constată că vechiul mod de gândire al lumii, străin duhului evanghelic, încă mai stăruia în mintea lor, după cum vedem din dialogul relatat de Evanghelistul Marcu. Și nu la oricare dintre Apostoli, ci la doi dintre cei mai apropiați, care împreună cu Petru L-au însoțit în cele mai tainice momente: la învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Față și Îl vor însoți în curând în Grădina Ghetsimani.

Văzându-i pe Apostolii Ioan și Iacov cum doreau să-I smulgă, cu viclenie, Mântuitorului o promisiune: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine” (Mc. 10, 35); cum vor cere locuri de cinste în Împărăția lui Dumnezeu: „Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Mc. 10, 37), cum, în mod inconștient, credeau că puteau bea în acel moment, fără învestirea cu putere de sus, prin venirea Duhului Sfânt, paharul pe care Îl va bea Hristos peste puțin timp, am zice că misiunea Mântuitorului era aproape să eșueze, că duhul cel vechi al lumii era atât de puternic înrădăcinat, încât infuzia de viață nouă, hristică, nu se putea realiza. Cu toate acestea însă, Hristos nu Se arată nici mânios, cum o vor face ceilalți Apostoli împotriva fiilor lui Zevedeu, nici întristat sau descurajat, ci cu multă răbdare și dragoste, „chemându-i la Sine” printr-un gest plin de tandrețe, îi corectează pe cei doi, predându-le una din ultimele lecții, una din cele mai minunate după lecția iubirii.

Slujirea semenului, lucrul care ne aduce cel mai aproape de Dumnezeu

Mântuitorul, ca un pedagog desăvârșit, îi atenționează mai întâi pe Apostoli asupra a ceea ce trăiește lumea lipsită de prezența Sa: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, și cei mai mari ai lor le stăpânesc” (Mc. 10, 42). El descrie o lume care ni se pare foarte cunoscută și nouă, celor de astăzi, o lume în care domnește căutarea cu orice preț a bunăstării, plăcerii și puterii, în care lupta pentru slava deșartă a unor demnități efemere este totul pentru unii oameni, în care se clădesc averi pe nefericirea semenilor.

Cuvintele Domnului: „Dar între voi nu trebuie să fie așa” (Mc. 10, 43), introduc conținutul noului mod de viață hristic, în care la loc de cinste se află porunca slujirii aproapelui, demnitatea și primatul acesteia, slujire pe care El a pus-o mai întâi în lucrare. Hristos îi învață pe Apostoli, și prin ei pe noi toți, că mai mare în Împărăția lui Dumnezeu este cel ce slujește și nu cel căruia i se slujește, că nu este sub demnitatea omului să slujească celuilalt dacă Dumnezeu-Omul a slujit mai întâi, că în slujirea aproapelui Îl întâlnim pe El, Cel Care a venit în lume sub chipul smerit al celui ce slujește.

Să nu dezertăm de la exigenţele vieţii în Hristos

Acum, la două mii de ani de la e­venimentul ultimei urcări la Ieru­sa­lim a Mântuitorului, înaintăm și noi către praznicul cel mare al Învierii Domnului, poate mai mult ca oricând cu uimire și cu teamă. Cu uimire pentru veștile care ne par­vin despre întinderea pandemiei și cu teama vestirii morții care bate la ușă pentru unii dintre se­menii noștri. Însă spre deosebire de ucenicii Domnului de atunci, mulți dintre noi, „ucenicii” Săi de acum, nu-L mai vedem pe Hristos pă­șind înaintea noastră. Și aceasta pentru că în multe rânduri, noi, creștinii de astăzi, am dezertat de la exi­gențele vieții în Hristos, am așezat-o într-un pat al lui Procust, ajustând-o la măsurile noastre, pentru a nu ne deranja comoditatea.

Este vremea să ne regândim viața, să o reașezăm pe o altă temelie, una în care Hristos să fie piatra din capul unghiului. Criza prin care trecem nu este altceva decât judecata lui Dumnezeu cu noi, este chemarea la Sine, plină de dragoste, este șoapta pe care ne-o adresează tuturor: „Între voi să nu fie așa”. Și o altă șoaptă: nu vă lăsați stăpâniți de duhul lumii acesteia; slujiți celuilalt, așa cum Eu v-am slujit vouă și viața Mi-am dat-o pentru voi. Eu nu v-am părăsit, ci „sunt cu voi în toate zilele”, și călătoresc ca pelerin pe calea vieții voastre. Amin!

Citeşte mai multe despre:   predica  -   Duminica a 5-a din Post  -   Postul Mare