Credinţa de pe tarabă şi credinţa din adâncul sufletului

Evanghelia duminicii a VII-a după Rusalii

(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic)

Matei 9, 27-35

27. Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David.

28. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!

29. Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!

30. Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie.

31. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.

32. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.

33. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.

34. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni.

35. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

„Plecând Iisus de acolo…“ De unde a plecat Iisus?

Se subînţelege, de la o altă lucrare mântuitoare, de la o altă misiune pe care tocmai o săvârşise, mai exact din casa dregătorului Iair căruia îi înviase copila. Şi întrucât orbii auziseră de puterea lui Iisus şi de faptul că tocmai atunci trecea pe acolo s-au gândit că sosise momentul să profite de prezenţa Sa şi L-au urmat de îndată strigând să facă şi cu ei milă aşa cum a făcut cu alţii.

Iisus vrăjitor

Ca unii care făceau parte din poporul simplu, cei doi auziseră de la învăţaţii farisei şi saduchei, că lui Iisus, în semn de mare cinste, i se puteau adresa cu cuvintele; „Fiule al lui David“. Pentru regii şi conducătorii politici în general la evrei, regele David (1010-970 î.H.) era demn de urmat şi de aceea acela a rămas un model ideal de rege.

Majoritatea profeţilor biblici anunţaseră că Mesia va fi descendent din casa lui David, iar în acest caz este limpede că orbii, împreună cu tot poporul, îl mărturisesc pe Iisus ca Mesia. Pe de altă parte, întâlnirea lui Iisus cu cei doi orbi nu a fost deloc întâmplătoare cum de altfel nimic nu este întâmplător pe pământ. Una dintre sarcinile incluse chiar în „programul de lucru“ al Domnului, pe care El Însuşi îl anunţase era să binevestească săracilor, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască celor robiţi eliberare, să deschidă ochii celor orbi, după cum se anunţase prin profeţi.

După săvârşirea minunii, ca şi în alte ocazii asemănătoare, Domnul Hristos a avut nu numai admiratori, ci şi contestatari. Aşa se întâmplă mai întotdeauna, se contestă mai mult fapta bună decât se critică cea rea, fiindcă orice faptă bună este nelipsită de contestatari precum tabloul de umbre. Mai grav este că în acest caz, adversarii lui Iisus nu-i contestă minunea în sine, de altfel imposibil de contestat, ci contestă chiar Persoana sa acuzându-L de vrăjitorie. Desigur că şi cărturarii şi fariseii erau credincioşi în felul lor, numai că aveau o credinţă fundamentată mai mult pe tradiţia strămoşilor şi care nu era deloc lucrătoare.

Oamenii, mai critici decât Domnul

Dar cum trebuie folosită credinţa?

De credinţă trebuie să ne slujim ca de o unealtă cu care să ne biciuim propriul eu spre a ne remodela sufletul. A crede în maniera în care au crezut cei doi orbi, şi de fapt nu numai ei, înseamnă a-L redescoperi pe Dumnezeu atunci când L-ai uitat şi mai ales a alerga la El când ai ajuns la capătul puterilor tale. A te servi de credinţă ca şi de o unealtă, înseamnă a conştientiza că prin tine însuţi sau prin ajutorul oamenilor nu mai poţi realiza nimic. Cei doi orbi au crezut cu adevărat în Dumnezeu şi au alergat la El după ce au epuizat orice altă posibilitate şi nădejde de a-şi câştiga vederea. Ei au fost convinşi că Dumnezeu le cunoaşte taina vieţii, dar au mai crezut şi aceea că numai El singur se va îndura de ei şi-i va mântui.

Cât a lucrat în lume ca om şi Dumnezeu, de nimic nu s-a bucurat mai mult Iisus decât de omul care crede şi îşi mărturiseşte prin fapte credinţa, şi invers, de nimic nu s-a întristat mai mult decât de necredinţa unora. Ba, mai mult, în anumite cetăţi, după cum ne spune Evanghelia, Iisus nu a putut face nici-o minune din cauza lipsei de credinţă a oamenilor. De aici reiese că, deşi este atotputernic, împotriva voinţei şi a necredinţei omului nici Dumnezeu nu poate face nimic.

Şi totuşi, pe cei necredincioşi, Iisus nu-i condamna, nu-i demoniza, cum, din nefericire, mai obişnuim noi să facem cu semenii noştri, îndeosebi atunci când comportamentul ori ideile lor nu corespund concepţiilor noastre.

De ce vrea Hristos o credinţă mărturisitoare

Comentând pilda Bunului Samaritean, Carvajal F.F. spunea că nu trebuie să ne preocupe în exclusivitate bunăstarea materială ori socială a semenilor aflaţi în nevoi, fiindcă nu putem, sau nu trebuie să lăsăm pe plan secund preocuparea de a le lumina conştiinţele spre acceptarea credinţei şi trăirea unei vieţi religioase. În opinia sa vom fi responsabilizaţi de Dumnezeu de lipsa de credinţă a semenilor noştri, care de multe ori zac asemenea celui căzut între tâlhari, pe jumnătate morţi, întrucât nimeni nu le-a arătat adevărurile de credinţă cele mai elementare. Ori şi-au pierdut chiar şi slaba credinţă pe care au avut-o, din cauza unui exemplu negativ ori din cauza agresivităţii mijloacelor mediatice moderne, aflate uneori în serviciul răului.

Întrebarea care se pune este: de ce oare Hristos ne cere o credinţă mărturisitoare? Nu cumva şi pentru a ne face unelte ale convertirii semenilor noştri necredincioşi? La vremea sa, psalmistul era foarte preocupat de grija de a nu deveni un exemplu negativ faţă de aproapele, de a nu altera credinţa celor din jur când se ruga astfel: Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea şi greşelele mele de la Tine nu s-au ascuns. De aceea, să nu fie ruşinaţi din pricina mea cei ce Te aşteaptă pe (cred în) Tine, Doamne, Doamne al puterilor, şi nici înfruntaţi pentru mine, cei ce Te caută pe Tine! ( Ps. 68,7-8).

Aşadar, psalmistul mă avertizează că, adesea, printr-un comportament cu totul contrar credinţei, pe care teoretic pretind că o am, pot să scandalizez pe aproapele meu. Or, Domnul ne cere ca prin credinţă viaţa să ia cu totul alt curs.

„Când vei deveni sfânt, să mă anunţi şi pe mine“

A fi credincios nu necesită a deveni dintr-o dată un erou, un martir sau un sfânt cu recunoaştere internaţională.

Cu ceva timp în urmă, am auzit, din păcate, urarea pe care un oarecare a făcut-o unui pustnic: când vei deveni sfânt, să mă anunţi şi pe mine. Vorbă cu totul nesăbuită, cum sunt multe în lume.

Omul nu poate şi nu trebuie să ceară nimănui acceptul ori binecuvântartea de a deveni sfânt, fiindcă aceasta este chemarea lui Dumnezeu adresată tuturor: Să-Mi fiţi popor sfânt, (Exod 22,31); Îmi veţi fi o împărăţie preoţească şi un neam sfânt (Dt. 26, 19) sau: Să fim sfinţi şi fără prihană înaintea lui Dumnezeu (Petru 1,15).

Şi ar mai fi un amănunt de care trebuie să ţinem seama şi anume că sfântul nu ştie că are această calitate şi nici oamenii nu i-o pot descoperi, ci numai Dumnezeu. Cei ce sunt cu adevărat pe calea sfinţeniei, fug ca de foc de laudele oamenilor şi îşi voalează atent faptele bune, urmând întru totul poruncii lui Iisus dată multora dintre cei care au beneficiat de vindecările Lui: vezi nimeni să nu ştie! Deci cei ce cred că sfinţenia este ca un obiect ce poate fi etalat pe tarabă, se înşeală amarnic!

Credinţa nu e obiect de propagandă

Studiind calendarul Bisericii noastre observăm că sunt menţionaţi extrem de puţini eroi ai credinţei şi ai sfinţeniei şi anume doar 2.367 de sfinţi, martiri, mucenici, cuvioşi şi ierarhi.

Să nu ne închipuim că au fost marcaţi în calendar cu cruce roşie ori neagră toţi sfinţii Bisericii! Ar fi extrem de puţini după o lucrare de peste două mii de ani a Bisericii, asistată şi ajutată de Duhul Sfânt. Să fim convinşi că eroii credinţei sunt de ordinul sutelor de milioane pe care doar Dumnezeu îi ştie şi îi are notaţi în calendarul Său, adică în „Cartea vieţii“ despre care ştia deja la timpul său marele profet Moise. Atâta timp cât Biserica îşi va desfăşura activitatea misionar-profetică, aşa cum au fost în trecut, sunt şi în prezent şi vor fi şi pe viitor sfinţi sau eroi ai credinţei, care nu au făcut şi nu fac paradă de trăirea credinţei lor.

Credinţa nu se poate, aşadar, etala în public, precum o marfă spre vânzare în piaţă, întrucât ea nu poate fi un obiect cu care să se facă negoţ deşi sunt şi vor mai fi mulţi care caută să profite de credinţa altora. Nu trebuie să se confunde credinţa cu credulitatea. Cu cât credinţa devine un obiect de propagandă cu atât scade în valoare. Fiind ceva ce ţine aproape exclusiv de spiritul omului, credinţa nu capătă valoare autentică decât atunci când este trăită, adică mărturisită prin fapte. Şi numai atunci ea îl „trădează“ pe cel care o are, chiar şi în cele mai aparent insignifiante probleme ale vieţii de zi cu zi.

Cel credincios cu adevărat nu-şi strigă crezul în public precum cucul numele, ci pur şi simplu o pune în lucrare în sensul că duce o viaţă de credinţă.

Funcţii şi conduite

Citim în Evanghelii că, pe de o parte, Hristos ne cere să-L mărturisim şi cu buzele când zice să nu ne ruşinăm de El, în nici un chip în acest neam desfrânat şi păcătos, iar pe de alta, avertizează că nu tot cel ce zice: Doamne, Doamne! se va mântui. Mai presus de toate, Dumnezeu ne cere să-l slujim în fiecare zi printr-o viaţă curată, sinceră şi dreaptă fiecare la locul său de muncă, exact cum învăţa Sf. Ioan Botezătorul: Să nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit, le spunea vameşilor, adică să nu pretindă taxe în plus de la oameni. Ostaşilor le spunea: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să nu învinuiţi pe nedrept, şi să vă mulţumiţi cu solda voastră (Luca 3, 13-14).

Mai mult decât în timpul lui Ioan sunt oameni cu posturi importante în societate care nu prea se mulţumesc cu cât li se dă şi îşi calcă brutal în picioare dictatele conştiinţei pretinzând peste ce li se cuvine. Desigur se vor bucura în veacul de acum, dar vor plânge amarnic în cel viitor. Dacă credinţa nu este legată direct de viaţa cotidiană se poate uşor transforma într-o simplă opinie personală inutilă ori într-o primejdioasă ideologie.

Omul cu adevărat credincios se poate totuşi recunoaşte uşor prin aceea că predominanta vieţii sale este cinstea în cele mici ca şi în cele mari, sinceritatea, bucuria pentru binele aproapelui, statornicia în dreptate şi cinste şi, nu în ultimul rând, dreptatea în relaţiile cu semenii.

Credinţa, acolo unde există, duce la schimbarea propriei vieţi şi determină a-L urma pe Hristos în orice împrejurare.

Teoreticienii credinţei

Desigur teoriticieni ai credinţei se pot întâlni la tot pasul, fiindcă sunt mulţi care au fost botezaţi în numele lui Hristos şi se împărtăşesc şi cu alte sfinte taine, însă atunci când vine ispita, încercarea, cad de îndată, dar cei statornici nu se clatină şi rămân precum casa zidită pe temelie de piatră.