Crucea ascunde în ea puterea Învierii

Evanghelia Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

(Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel Care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Înălţarea Sfintei Cruci, serbată de Biserica noastră la data de 14 septembrie a fiecărui an, se numără printre sărbătorile împărăteşti, întrucât Crucea este semnul lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Pentru deosebita importanţă a Sfintei Cruci în planul mântuirii, această sărbătoare este încadrată de două duminici speciale, notate în calendar ca Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.

În Sfânta Evanghelie ce se citeşte la Sfânta Liturghie din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci Mântuitorul Iisus Hristos, în convorbirea pe care a avut-o cu fariseul Nicodim, ne arată legătura simbolică dintre şarpele din rai, despre care ne vorbeşte cartea Facerii (2, 1-5), care a îndemnat la neascultare pe Adam, şarpele de aramă înălţat de Moise pe un stâlp, pe care, privindu-l, iudeii muşcaţi de şerpi veninoşi se vindecau (Numeri 21, 8-9) şi Hristos, „Noul Adam“, Cel ce avea să fie răstignit pe cruce pentru a vindeca neamul omenesc de păcatul vechiului Adam, de neascultare.

Taina Sfintei Cruci, taina ascultării de Dumnezeu până la moarte

Iată cum, într-o formă foarte concentrată, Evanghelia ne arată biruinţa lui Hristos prin jertfa Sa pe Cruce, biruinţă asupra morţii şi asupra şarpelui celui nevăzut şi viclean, care este diavolul. Deşi conţine doar câteva versete, această pericopă evanghelică este plină de înţelesuri duhovniceşti.

Cine crede în Hristos Cel înălţat pe Cruce, prin răstignire, şi înălţat întru slavă la ceruri, după Înviere, primeşte viaţă veşnică. Mântuitorul ne arată acest adevăr spunând că „precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. După care, imediat, continuă: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“.

Revenind la înţelesul duhovnicesc adânc, al legăturii dintre şarpele din rai, şarpele de aramă, din pustie, şi Hristos Cel răstignit pe Cruce, Care schimbă moartea în Înviere şi face din cruce - instrument aducător de moarte trupească - semn al biruinţei veşnice, trebuie să spunem că taina Sfintei Cruci este taina ascultării de Dumnezeu până la moarte.

Şarpele din rai a îndemnat pe Adam şi Eva la neascultare, iar ei, lăsându-se înşelaţi şi muşcaţi în chip duhovnicesc de şarpele cel viclean, au murit mai întâi sufleteşte, despărţindu-se de Dumnezeu prin neascultare, iar, mai târziu, au murit şi trupeşte, ca „plată pentru păcat“ (Romani 6, 23). Aşadar, prin neascultare, primii oameni au murit mai întâi sufleteşte, ca despărţire de Dumnezeu, iar apoi au murit şi fizic, ca despărţire a sufletului de trup. Moartea trupească, însă, a fost şi o şansă de redescoperire a valorii sufletului şi a legăturii lui cu Creatorul, astfel încât omul să nu rămână legat de lucrurile trecătoare şi limitate ale acestei lumi, ca şi când ele ar fi singura şi ultima realitate. Acest adevăr îl afirmă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care nu au văzut în moarte numai „plata păcatului“, aşa cum, pe scurt, se exprimă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (6, 23), ci au văzut în moarte şi o pedagogie dumnezeiască. Această pedagogie, izvorâtă din înţelepciunea dumnezeiască, este amintită în rugăciunile de la Slujba Înmormântării, în rugăciunea de dezlegare: „Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte“, adică veşnică, nesfârşită, „prin iubirea Ta de oameni ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta, prin vrerea Ta cea dumnezeiască, să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat, până la obşteasca înviere, iar sufletul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit“.

Neascultarea lui Adam cel vechi a adus moartea ca despărţire de Dumnezeu. Hristos, Noul Adam, prin smerenie desăvârşită, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Filipeni (2, 8), s-a făcut ascultător „până la moarte, şi încă moarte de Cruce“ - cea mai umilitoare formă de execuţie cunoscută de Antichitatea greco-romană, rezervată celor mai mari răufăcători. Iar pentru că S-a făcut „ascultător până la moarte“, Hristos a vindecat neascultarea lui Adam din rai şi a transformat moartea în biruinţă asupra morţii. De aceea, „Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl“ (Filipeni 2, 9-11).

Aceasta este taina Crucii, ca ascultare de Dumnezeu până la moarte!

Hristos a transformat un instrument al suferinţei şi al morţii nedemne într-un simbol al biruinţei şi al vieţii eterne

Demonii, puterile diavoleşti, îndemnau pe oamenii care Îl urau şi Îl invidiau pe Hristos ca să-L omoare, pentru ca El să-i urască, căzând astfel din iubirea faţă de oameni şi din ascultarea faţă de Dumnezeu, însă Hristos Domnul a preferat să moară, decât să răspundă la rău cu rău şi la ură cu ură. Dimpotrivă, El a răspuns la rău cu bine, la ură cu iertare, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“ (Luca 23, 34). Prin aceasta, moartea Lui s-a transformat în biruinţă asupra morţii, pentru că Mântuitorul Hristos nu a murit despărţit de Dumnezeu, ci unit cu Dumnezeu Tatăl, zicând: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu!“ (Luca 23, 46).

Astfel, Hristos Domnul corectează, vindecă şi ridică pe Adam cel căzut, bolnav şi mort, din cauza neascultării sale faţă de Dumnezeu, Izvorul vieţii. Iată de ce Sfântul Apostol Pavel spune că, prin moartea Sa pe Cruce, Hristos „a dezbrăcat (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce“ (Coloseni 2, 15).

Totuşi, ne întrebăm cum a biruit Hristos pe diavolul prin cruce, când El a murit pe cruce? Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureşte arătând că Hristos a biruit pe diavolul prin cruce tocmai fiindcă El, când era pe cruce, a răspuns urii cu iubire şi răutăţii cu bunătate, în timp ce diavolul voia să-L despartă pe Hristos de Dumnezeu prin neascultare, iar de oameni prin neiubire (vezi Cuvânt ascetic, 11-13). Din acest motiv, diavolul se înfricoşează când vede semnul Crucii, pentru că vede iubirea smerită şi atotputernică a lui Hristos, Care S-a răstignit pe Cruce, biruind răutatea şi ura prin iubire. În acest înţeles, Crucea este „de viaţă făcătoare“. Ea a fost în vechime instrumentul suferinţei şi al morţii nedemne, dar a devenit semnul biruinţei vieţii asupra morţii, pentru că Hristos Cel smerit şi ascultător a schimbat un instrument al morţii într-un simbol al vieţii veşnice. După cum în pustie şerpii veninoşi muşcau şi aduceau moartea, iar simbolul acestora, şarpele de aramă, când era privit aducea vindecare şi viaţă, tot aşa Hristos Cel mort pe Cruce a biruit păcatul neascultării şi moartea, iar prin Înviere şi Înălţare întru slavă cerească ne-a dăruit viaţă veşnică.

Prin Cruce primim putere din iubirea jertfelnică a Mântuitorului Hristos

Legătura dintre simbolul şarpelui care muşcă şi simbolul şarpelui care vindecă este subliniată de Sfântul Ioan Gură de Aur în Comentariul său la Evanghelia după Ioan, când spune că „acolo (în Vechiul Testament) un şarpe muşca şi un şarpe vindeca; aici (în Evanghelie) moartea învinge moartea, şi moartea a dăruit viaţă“ (Omilia 27, 2).

Sfântul Ioan Gură de Aur a mai observat că atunci când Mântuitorul Hristos vorbeşte cu Nicodim despre taina morţii Sale pe Cruce, n-a folosit cuvântul „răstignire“, ci „înălţare“. El n-a spus că Fiul Omului va fi atârnat, răstignit sau pironit pe Cruce, ci a spus că „precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului“.

„Înălţarea“ de care vorbeşte Mântuitorul, care nu e numită „răstignire“, cuprinde, deodată, taina răstignirii pe Cruce, taina ridicării din moarte (pentru că în limba greacă „înviere“ înseamnă „ridicare“) şi taina înălţării la cer.

Cuvintele Mântuitorului: „pentru ca oricine crede în El (Hristos) să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“, ne ajută să înţelegem că, atunci când noi credem în Iisus Hristos, primim putere din iubirea Lui jertfelnică, ca să biruim ispitele, să biruim lucrarea diavolească, să biruim păcatul şi răutatea din noi şi din jurul nostru şi să primim pacea, lumina şi bucuria Învierii.

Prin Cruce ni se dăruieşte harul ca iubire smerită, răbdătoare, iertătoare, sfinţitoare şi mântuitoare

Biserica Ortodoxă este, deodată, Biserica Sfintei Cruci şi Biserica Sfintei Învieri. De aceea, noi, în noaptea de Înviere, nu ascundem Crucea, ci o ridicăm în văzul tuturor, punem lângă ea lumânarea Învierii şi mărturisim „Hristos a înviat!“ - „Adevărat a înviat!“.

Crucea ascunde în ea puterea Învierii, iar Învierea arată slava Sfintei Cruci. Când Evanghelia vorbeşte despre Fiul Omului Cel Ce Se va înălţa, vorbeşte deodată, în formă concentrată, de răstignirea Domnului, de Învierea Domnului şi de Înălţarea Domnului întru slavă. Deci vorbeşte despre Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la ceruri întru slavă, Care ne dăruieşte atât iubire jertfelnică, smerită, cât şi bucuria negrăită a credinţei în Înviere, unită cu făgăduinţa vieţii veşnice.

Evanghelia acestei duminici ne pregăteşte duhovniceşte pentru marea sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, arătându-ne, aşadar, că taina Crucii a fost prefigurată încă din Vechiul Testament, că prin Cruce este învins şarpele cel nevăzut, adică diavolul, şi tot prin Cruce ni se dăruieşte nouă iubirea smerită, răbdătoare, iertătoare, sfinţitoare şi mântuitoare, iar deodată cu aceasta, primim arvuna bucuriei Învierii şi a slavei celei netrecătoare din împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea“.

Mulţi oameni deznădăjduiţi şi-au pierdut viaţa pentru că n-au ştiut să se roage

Când diferite ispite din lumea aceasta ne slăbesc credinţa şi ne fac să uităm de Dumnezeu, noi trebuie să înmulţim rugăciunea, să-I aducem lui Dumnezeu cântări de laudă şi să-L slăvim prin faptele noastre bune. Când diavolul ne îndeamnă să stăm acasă în duminici şi sărbători şi să nu mergem la biserică, trebuie să facem semnul Sfintei Cruci şi să spunem: „Doamne, ajută-ne să biruim ispita celui rău, care doreşte să ne despartă de Tine, Izvorul mântuirii şi al vieţii veşnice“. Când suntem înconjuraţi cu ură, cu invidie, cu răutate, de unii oameni, pe care, uneori, îi îndeamnă duhul cel rău la ură, la invidie, la răutate, la violenţă, noi îndată să facem semnul Sfintei Cruci şi să spunem, ca Sfântul Apostol Pavel, „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte“ (Filipeni 4, 13). Puterea Sfintei Cruci, care este puterea lui Hristos, să ne dăruiască tăria de a răbda ispita, de a nu răspunde la ură cu ură, de a nu răspunde la răutate cu răutate, pentru a fi prieteni ai lui Hristos!

Dacă, uneori, suntem deznădăjduiţi şi singuri, să nu cădem într-o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu şi nici în deznădejde, ci să spunem: „Doamne, nu mă părăsi! Doamne, ajută-mă!“, iar Dumnezeu ne va ajuta.

Mulţi oameni, care au ajuns la deznădejde, şi-au curmat viaţa, s-au sinucis, pentru că, în clipa aceea, nu au încercat să se roage. Cei care însă şi-au făcut semnul Crucii şi au rostit rugăciunea „Tatăl nostru“ s-au întărit duhovniceşte şi au biruit ispita. Dar chiar şi cei care nu s-au rugat, întrucât nu puteau sau nu ştiau să se roage, dacă s-a rugat altcineva pentru ei - mamă, tată, soră ori frate, prieten sau prietenă - au trecut prin ispita deznădejdii fără să-şi curme viaţa. Iată de ce e bine să avem cât mai mulţi prieteni credincioşi, care se roagă nu doar pentru ei, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea multora.

Hristos este foarte aproape de oameni

Puterea Sfintei Cruci nu este o simplă idee sau filosofie abstractă, ci este puterea lui Hristos Cel răstignit pe Cruce şi nedespărţit de Cruce, Care aşteaptă să-L chemăm, ca să ne vină în ajutor. Aceasta este lumina Sfintei Cruci, care ne dăruieşte bogăţie duhovnicească şi întărire sufletească, când trecem prin ispite, prin boli, prin necazuri, ori ne dăruieşte bucurie duhovnicească, când vedem cum Hristos Domnul, Cel răstignit şi înviat, ne vine în ajutor. Hristos nu este departe, ci este foarte aproape de oameni. Hristos Domnul nu este doar în ceruri, ci este, prin harul Duhului Sfânt, tainic prezent în inimile noastre de creştini, încă de la Botez. Noi, însă, trebuie „să-L trezim“, să-L chemăm prin rugăciune şi post, aşa cum L-au trezit ucenicii Săi, când ei se aflau cu corabia în furtună, iar El dormea (cf. Marcu 4, 38).

Aşadar, indiferent de ispitele şi greutăţile mari prin care trecem, întotdeauna să spunem: „Doamne, ajută-ne că pierim! Doamne, scapă-ne! Doamne, fii cu noi!“, iar El ne va ajuta să vedem cât de aproape este Hristos Domnul de cei ce cred în El, Îl iubesc şi împlinesc poruncile Lui, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin!