Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Crucea şi lepădarea de sine

Crucea şi lepădarea de sine

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon - 15 Septembrie 2007

Evanghelia duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci

(Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

Marcu 8, 34-38, 9,1

34. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.

36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?

37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?

38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

1. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

Luna septembrie a fiecărui an este marcată în chip deosebit de două sărbători: Naşterea Maicii Domnului (în ziua de 8) şi Înălţarea Sfintei Cruci (în ziua de 14). La rândul ei, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este încadrată liturgic, deloc întâmplător, de două duminici, cu acelaşi subiect: duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi duminica după Înălţare...

În cele ce urmează, cuvântul nostru se va referi la cea de-a doua duminică, prin Evanghelia rânduită la Sfânta Liturghie, care sintetizează înţelesurile şi chemarea Sfintei Cruci. Dintre acestea, ne oprim, propriu-zis, asupra chemării numite în Evanghelie lepădarea de sine.

Ce şi cum despre lepădarea de sine

Deschidem, mai întâi, Patericul cel vechi la litera P şi citim în capitolul Pentru Avva Pafnutie: „A zis Avva Pimen că zicea Avva Pafnutie: în toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună mă duceam la dânşii, având până acolo depărtare ca la 12 mile (aprox. l8 km, n.n.) şi tot cugetul îl spuneam lor şi nimic altceva nu-mi ziceau, decât aceasta: că ori în ce loc vei merge, nu te număra pre tine şi vei fi odihnindu-te...“

Încercând să înţelegem ce înseamnă lepădarea de sine, credem că acest fragment de Pateric ne vine într-ajutor. Căci „a nu te număra pre tine înseamnă a te smeri, a te aşeza la urma celorlalţi, a-l socoti pe aproapele cu un pas înaintea ta“.

Ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării crucii este necesară lepădarea de sine, ne gândim imediat la explicaţiile binecunoscute: lepădarea de egoism, de păcate, de averi etc. etc. Bineînţeles că toate aceste explicaţii îşi au valabilitatea lor. Dar parcă sună prea vag, prea general, poate şi pentru faptul că sunt prea des invocate. Pe când, iată, cuvântul din Pateric, pe cât de simplu, pe atât este de pătrunzător: nu te număra pre tine! Scurt, direct, imposibil de ignorat sau ocolit. Altfel spus: nu fi mândru, egoist şi lacom. Fii smerit! Aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima!“ (Matei 11, 29).

Aşadar, smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine. Frumoasă, admirabilă virtute, despre care s-au scris mii de pagini! Este virtutea lăudată atât de Sfinţii Părinţi, cât şi de toţi slujitorii şi bunii creştini ai Bisericii, deopotrivă cu toţi înţelepţii. Iată, bunăoară, cum îl descrie ilustrul profesor-teolog Teodor M. Popescu (1893-1973) pe cel smerit: „Omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor, şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte, şi pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc“ (Meditaţii Teologice, 198). Frumos, dar greu de împlinit cuvânt!

Botezul sângelui în zilele noastre

Să încercăm, acum, a face un pas mai departe, în viaţa de zi cu zi a românului. Desigur, orice co-naţional creştin adevărat va recunoaşte că smerenia este o virtute aleasă, fără de care nu-i posibilă „luarea crucii“ spre a urma lui Hristos. Dar, a vorbi prea mult de smerenie şi umilinţă acum, când omul de rând este umilit în atâtea privinţe, ar părea unora, credem, un abuz. Dacă se pune întrebarea: „care-i starea sufletească a românului de rând, astăzi?“, oricine vrea să vadă poate constata o stare depresivă, apropiată deznădejdii, care se manifestă la un număr crescând de semeni. Care-i modul lui de a gândi, de a simţi? Din păcate, în mare măsură cel pe care comunismul şi dictatura i le-au insuflat! Căci mintea românului a fost alterată: să nu mai poată deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, grâul de neghină! Câţi au putut scăpa de acest flagel? Mulţi, puţini, Dumnezeu ştie! Să nu ne înşelăm cumva că o dată cu acel controversat decembrie 1989, felul de a fi al românului s-a schimbat brusc. Mai ales în privinţa felului de a gândi, unde se poate constata o lipsă acută a discernământului sau a „dreptei socotinţe“, cum se spune la Pateric.

Lepădarea de sine înseamnă, aşadar, lepădarea din noi, din mintea şi inima noastră, a tot ce comunismul-ateu a introdus: minciună, jumătăţi de măsură, muncă de ochii şefului, acceptarea mizeriei, a complicităţilor de tot felul ş.a.m.d. Spus mai pe scurt: lepădarea de Satana! Ca la un al doilea botez ce ni s-ar face. Ca şi cum ni s-ar pune întrebarea: „Te lepezi de Satana?“, la care să se răspundă răspicat: „Mă lepăd!“.

Decembrie â89 a fost un timp al unui astfel de botez, prin care mulţi au înţeles că este un moment optim al lepădării de Satana. Unii tineri, şi chiar vârstnici, poate, nefiind botezaţi până la acea dată, din cauzele ştiute, au murit jertfindu-se pentru libertatea şi demnitatea ţării. Adresăm acum o întrebare oarecum retorică: pot fi consideraţi botezaţi cei care s-au jertfit atunci, dar până la acea dată nu primiseră Botezul în biserică?

Răspunsul vine de la sine: da! Pentru că a fost un botez al sângelui! Pentru că s-au lepădat de Satana, din moment ce au ieşit cu piepturile goale să-i înfrunte pe dictatori. Păcat de alţii, însă, care n-au fost la înălţimea momentului extraordinar, rămânând în continuare de partea minciunii, până în ziua de azi!

Doamne, Preadulcele meu Iisus…

Rezumând cele spuse până acum, socotim că prin lepădare de sine trebuie să înţelegem atât ţinuta smerită, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, sau a nu ne număra pre noi, cum minunat se spune la Pateric, în acelaşi timp, a ne lepăda de Satana şi de toate lucrurile lui, şi de toţi slujitorii lui, şi de toată lucrarea lui şi de toată trufia lui, cum auzim rostindu-se la Taina Sfântului Botez. Reuşi-vom, oare? Credem că da, iubiţi credincioşi, atâta vreme cât vom asculta de Maica noastră Biserica; atâta vreme cât vom iubi Sfânta Liturghie; atâta vreme cât ne va fi dragă rugăciunea.

În această dorinţă sfântă, socotim potrivit să încheiem cu o rugăciune deosebit de frumoasă, propusă nouă de Sf. Isaac Sirul (sec. al VII-lea), pe care o citim din volumul recent apărut la Editura Anastasia, prin osteneala academicianului creştin ortodox Virgil Cândea, volum intitulat „Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei“: „Dumnezeul meu, care cercetezi făptura Ta, căruia îţi sunt arătate patimile mele şi neputinţa firii noastre celei omeneşti şi tăria potrivnicului nostru, Tu însuţi acoperă-mă de răutatea lui, căci puterea lui este mare, iar firea noastră ticăloasă şi puterea noastră neputincioasă. Tu dar, Bunule, Cel ce ştii neputinţa noastră, care şi porţi greutatea neputinţei noastre, păzeşte-mă de tulburarea gândurilor şi de potopul patimilor şi fă-mă vrednic de această Sfântă Liturghie a Ta, ca nu cumva prin patimile mele să stric dulceaţa ei şi să mă aflu obraznic şi îndrăzneţ înaintea Ta, ci, Doamne, Preadulcele meu Iisus, miluieşte-mă şi mă mântuieşte“.