Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Doi fraţi risipitori

Doi fraţi risipitori

Un articol de: Pr. Vasile Crețu - 15 Feb, 2009

Evanghelia Duminicii a XXXIV-a după Rusalii

(a fiului risipitor)

Luca 15, 11-32

11. Un om avea doi fii.

12. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.

13. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.

14. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

15. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

16. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

17. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!

18. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;

19. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

20. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

21. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

22. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

23. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;

24. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

25. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casa, a auzit cântece şi jocuri.

26. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.

27. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.

28. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.

29. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani iţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.

30. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.

31. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

32. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucuram, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Privită de către exegeţi ca o veritabilă „evanghelie în Evanghelie“, lecţia acestei pilde a preocupat neîncetat generaţiile creştine de-a lungul istoriei, învăţătura care se desprinde sugerându-ne cel puţin două aspecte esenţiale: orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă. Dumnezeu primeşte cu bucurie orice întoarcere şi iartă.

O replică dată legalismului fariseilor

După cum reiese din context, intenţia parabolei e în acelaşi timp polemică şi apologetică: acuzat de farisei şi de cărturari pentru provocatoarele Sale gesturi de deschidere iubitoare faţă de vameşi şi desfrânate, faţă de păcătoşi şi păcătoase, faţă de cei marginalizaţi moral şi social, Mântuitorul Îşi justifică atitudinea dând în acelaşi timp o replică legalismului şi obtuzităţii celor dintâi sub forma narativă a istoriei destinului neconvenţional al celor doi fii ai unui părinte, unul risipitor, iar celălalt ascultător. Singur Dumnezeu poate, ca printr-o ştersătură de burete, să cureţe o tablă negră plină de păcate, poate să albească pelicula pe care s-au înregistrat faptele şi gândurile rele ale unei vieţi pământeşti. Această redefiniţie a lui Dumnezeu ca Tată milostiv concentrează însăşi esenţa Evangheliei, noutatea şi unicitatea creştinismului.

În căutarea unei false fericiri

Fiul cel mic, neînţelegând că ceea ce avea era un dar, şi nu un drept, şi-a cerut partea sa şi a plecat într-o ţară îndepărtată, în căutarea unei false şi amăgitoare fericiri. Depărtarea de care vorbeşte parabola nu este numai una spaţială, ci mai degrabă una spirituală. În acea ţară îndepărtată ajunge muritor de foame, este aruncat la periferia societăţii şi uitat chiar de aceia cu care îşi cheltuise banii. Dar, în această stare de cumplită mizerie şi de înjosire morală, îşi aduce aminte de starea lui de la început, de dragostea părintească pierdută. Chinuit de remuşcări, ia hotărârea de a părăsi acea viaţa decadentă şi de a se întoarce cu deplină încredere la tatăl său, mărturisindu-şi greşeala şi a-i cere iertare.

Ce ne spune evanghelia că face tatăl său? „Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat“. Tatăl este acelaşi dăruitor. Îl vede de departe, îl vede rănit de patimi, îl vede sărac, şi aleargă înaintea lui. Nu stă pe loc, îi iese în întâmpinare în demersul său! Îl îmbrăţişează. Nici o barieră, nici un reproş, nici o judecare, nici o imputare. Îl primeşte pur şi simplu. Îl sărută. Ne aflăm însă în faţa unui tată care nu dăruieşte firimituri, ci care Se dăruieşte cu totul. În consecinţă, semnele repunerii în filiaţie nu întârzie să se manifeste: punerea inelului în deget, îmbrăcarea în haine scumpe, petrecerea cu tăierea viţelului cel gras. Tot ce este mai bun în casa tatălui participă la această primire.

Nu ca pe un argat, ci ca pe un oaspete cinstit

În versetele 22-23 tatăl dă trei porunci, semne ale iertării şi reabilitării, care pot fi comparate cu Facere 41, 42, când Iosif a fost numit mare căpetenie peste ţara Egiptului, el primind atunci de la faraon un inel, o robă ceremonială din pânza cea mai fină, şi un lanţ de aur: 1) Întâi de toate vine roba ceremonială, care în Orient era semnul unei înalte distincţii. Când un rege vrea să cinstească un oficial aflat în serviciul său, îi oferă robă din material preţios. Fiul reîntors e tratat ca un oaspete de onoare. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii. 2) Inelul şi încălţămintea. Dăruirea unui inel însemna conferirea de autoritate (cf. I Macabei 6, 15). Încălţămintea e un lux în Orient, fiind purtată de oamenii liberi; sensul aici e că fiul nu mai trebuie să umble desculţ ca un rob. 3) De regulă, carnea se mânca doar arareori. Un viţel gras era pregătit doar pentru ocazii speciale. Sacrificarea lui înseamnă o sărbătoare pentru familie şi slugi şi primirea sărbătorească a fiului întors la masa familiei. Viţelul cel gras şi înjunghiat este Domnul Hristos, care S-a răstignit, S-a jertfit pentru noi şi Se jertfeşte mereu la Sfânta Liturghie. Aceasta este bucuria Bisericii pentru fiii săi, bucurie nespusă, ospăţ spiritual în cer şi pe pământ, în Biserica văzută şi în cea nevăzută.

„La ce bun atâta supunere dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?“

Cum înţelege omul contemporan sensurile acestei parabole, a cărei simplitate face din ea un text inepuizabil? Răspunsul la această întrebare îl poate da imnografia bizantină prin troparul slujbei bizantine a tunderii în monahism: „Braţele părinteşti grăbeşte a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor tale căutând acum, Mântuitorule, inima mea cea sărăcită nu o trece cu vederea. Că Ţie, Doamne, întru umilinţă strig: greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta!“. Fiul risipitor şi fratele său sunt tipul păcătosului pocăit şi al dreptului trufaş, ei simbolizând relaţia dintre păgânii convertiţi la creştinism (îmbrăcaţi în haina nouă a Botezului şi poftiţi la Cina euharistică) şi iudeii rigorişti ofensaţi de Evanghelie.

Constantin Noica, oprindu-se cândva asupra acestei parabole, spunea că „sunt două feluri de a risipi. Există risipa celui care, întocmai fratelui cel mic, cheltuieşte fără să fi strâns. Dar există şi risipa celui care, întocmai fratelui cel mare, strânge fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat... La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?“.

Fiul înviat şi înnoit prin smerenie

Deopotrivă risipitori, cei doi fraţi sunt simbolul celor două feţe paradoxal-complementare ale întregii existenţe şi vieţi morale: fiul mai mic întruchipează condiţia rătăcitoare, pasiunea devenirii, a acţiunii şi cunoaşterii, a cheltuirii, risipirii şi aventurii; fratele mai mare întruchipează patosul fiinţei, al contemplaţiei şi al stabilităţii. Între aceşti doi poli se joacă însuşi destinul ontologic al omului; chemat să fie devenire întru fiinţă, el se poate realiza autentic doar ca o paradoxală coincidenţă a risipirii şi adunării, a aventurii şi stabilităţii, a imanenţei şi trancendenţei.

Fiul cel tânăr nu mai este cel care plecase. Acela a murit. Este fiul cel înviat şi înnoit prin smerenie, prin focul purificator al pocăinţei. Primirea „acestui fiu al tău“ - aşa cum îl vede cel mare - este de fapt primirea fratelui său, care „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“. Forma reflexivă a acestui verb e concluzia versetului 17. Spre deosebire de oaia rătăcită şi de drahma pierdută, care au fost aflate în urma unei căutari, fiul risipitor s-a aflat pe sine printr-un proces personal de conştiinţă.

În faţa Învierii nu poate fi decât bucurie şi îmbrăţişare, nu poate fi decât iertare desăvârşită şi har.