Evanghelia celor altfel decât noi

Evanghelia duminicii a XVII-a după Rusalii (a cananeencii)

Matei 15, 21-28

21. Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.

22. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.

23. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.

24. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.

25. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.

26. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.

27. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.

28. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Evanghelia acestei duminici ne înfăţişează vindecarea fiicei femeii cananeence, episod ce ar putea fi numit şi „Evanghelia celor marginalizaţi“. Iată de ce.

Când femeia Îi cere Mântuitorului s-o vindece pe fiica ei, care era „rău chinuită de un demon“, El în loc să facă îndată o minune, ca în atâtea alte dăţi, o ţine de vorbă, spunându-i două lucruri care ne pot mira, chiar scandaliza, la o citire superficială a Sfintelor Evanghelii: 1. „Nu sunt trimis decât numai către oile pierdute ale casei lui Israel“; 2. „Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor...“ Cu alte cuvinte, rupând aceste afirmaţii de contextul evanghelic general, am putea înţelege că Iisus Hristos a venit să mântuiască doar pe cei din interiorul graniţelor israelitene, singurii „copii ai împărăţiei“ şi că cei dinafară nu intră în preocupările Sale, fiind ca nişte câini...

Că lucrurile nu stau aşa, ştim toţi cei care am citit cu atenţie Sfintele Evanghelii şi am încercat să pricepem că multe afirmaţii trebuie înţelese mai presus de literă.

Mustrarea indirectă a cananeencii

Prin acest dialog cu femeia cananeancă, El a vrut de fapt să-i mustre şi să-i smerească pe iudeii rigorişti, stăpâniţi de egoism şi dispreţ, care considerau că Mesia le aparţine în exclusivitate, iar ceilalţi, păgânii, sunt spurcaţi, ca nişte câini, cantitate neglijabilă, care trebuie supuşi unui tratament de marginalizare continuă... Iar prin aparenta ne-auzire a insistenţei ucenicilor, Mântuitorul doreşte să le dea şi lor o lecţie, spre a nu cădea ei înşişi în capcana conaţionalilor înguşti. Trebuie să ne amintim că numeroase sunt afirmaţiile lui Iisus că a venit să mântuiască întreg neamul omenesc, dar din economie de spaţiu amintim una singură acum: „Mai am şi alte oi care nu sunt în staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor“ (Ioan 10, 16).

Mustrarea iudeilor şi avertizarea ucenicilor se face, totodată, cu tactul pedagogic dumnezeiesc prin care Mântuitorul conduce discuţia, în urma căreia se dovedeşte că, iată, cineva dintre păgâni gândeşte şi se comportă la un nivel superior multor „fii ai împărăţiei“. Prin răspunsul ei „Şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor“, femeia dovedeşte, deodată: smerenie, inteligenţă, iubire plină de jertfelnicie pentru copila bolnavă, perseverenţă în cererea ei, exemplară stăpânire de sine şi, mai presus de toate, credinţă tare că Mântuitorul o poate vindeca.

Vocabularul lui Dumnezeu

Examinarea aparent umilitoare la care este supusă şi răspunsul ei inteligent vor determina nu numai vindecarea copilei, ci şi aprecierea maximă din partea Mântuitorului. Căci nimănui El n-a mai spus „mare este credinţa ta“, nici „fie ţie precum voieşti!“. Este adevărat că a rostit cuvinte oarecum asemănătoare, ca „mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit“ etc., dar nimănui cu nuanţele arătate mai sus. Iar fiica ei a fost vindecată, fapt despre care ne încredinţează Sfântul Evanghelist Marcu: „Ducându-se acasă, a găsit-o pe copilă culcată pe pat, iar demonul ieşise...“ (Marcu 7, 30).

Iată, aşadar, mesajul Evangheliei citite astăzi: că Iisus Hristos a venit să mântuiască întreg neamul omenesc, că El nu cere „buletin de Israel“ pentru intrarea în împărăţia Sa, că pentru El nu există „copii şi câini“, ci numai copii, că El nu are în vocabular cuvântul „marginalizat“. În schimb cere: credinţă neşovăielnică, smerenie, curaj, inteligenţă, stăpânire de sine, iubire jertfelnică şi toate celelalte însuşiri arătate din plin de femeia cananeancă. Iar şovăielnicii, fricoşii, aroganţii, răii şi proştii, de-ar fi de neam cât de mare, nu sunt pe placul Mântuitorului şi vor găsi uşa ferecată atunci când vor voi să intre pe poarta cerului.

Defectul marginalizaţilor

Exemplul femeii cananeence este cât se poate de actual pentru noi, atât ca neam, cât şi ca indivizi. Ca neam, pentru că România este considerată încă, de către mulţi europeni aroganţi, în afara Europei; ca indivizi, consideraţi de aceiaşi abia coborâţi din copaci, asimilaţi cu ţiganii Europei (făcându-se trista confuzie între români şi rromi) etc. Este adevărat că proaspăt ieşiţi din chingile comunismului, trebuie să facem multe pentru a spori gradul de civilizaţie al ţării, în general, şi al multor români, în particular. Pentru aceasta este nevoie, însă, de a înfăţişa Europei şi lumii întregi calităţile dovedite de femeia cananeancă. Nici o marginalizare din exterior nu poate prinde teren, fără un asentiment dinăuntrul fiinţei noastre, ca neam şi ca persoane. Sau, după cum le spunea filozoful creştin Constantin Noica ucenicilor săi la Păltiniş, nimeni nu are dreptul să învinuiască pe cineva pentru nereuşitele sale, căci nereuşitele se află în limitele interioare ale celui în cauză.

Ce-nseamnă să fii om

Bătălia împotriva marginalizării a fost admirabil exprimată de poetul britanic, de origine indiană, Rudyard Kipling (1835-1936), laureat al Premiului Nobel (1907), în cunoscuta poezie „Dacă“. Ea a fost tradusă în româneşte în mai multe variante şi cunoaşte o răspândire destul de însemnată. Pentru că ilustrează foarte bine ceea ce ne cere Mântuitorul prin Evanghelia de astăzi, socotim nimerită să reproducem în întregime una dintre variantele de traducere:

De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău

Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină,

De poţi, atunci când toţi te cred nebun şi rău

Să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine;

De poţi s-aştepţi oricât, fără

să-ţi pierzi răbdarea,

De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,

Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea

Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;

De poţi visa, fără să te robeşti visării,

De poţi gândi, fără să-ţi faci din asta un ţel,

De poţi să nu cazi pradă nicicând disperării,

Succesul şi dezastrul privindu-le la fel;

De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,

Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,

De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine

Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut;

De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere,

Iar tot ce-ai strâns în viaţă să pierzi într-un minut

Şi-atuncea făr-a scoate vreo vorbă de durere

Să-ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput.

Şi dacă trupul tău, slăbit şi obosit,

Îl vei putea sili să-ţi mai slujească încă

Numai cu străşnicia voinţei tale-ncât

Să steie peste vreme aşa cum stă o stâncă,

De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă

Te poţi plimba cu regii făr-a

te-ngâmfa,

De nici amicii, nici duşmanii nu pot vreun rău să-ţi facă,

Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;

Şi dacă poţi să umpli clipa trecătoare

Să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom:

Al tău va fi pământul, cu darurile-i toate

Şi ceea ce-i mai mult, să ştii, vei fi un OM!