Feminitatea înduhovnicită

Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor)
(Marcu 15, 43-47; 16, 1-8)

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

În ciuda faptului că în toate limbile de pe glob conceptul biblic de mi­rono­sițăare sens exclusiv pozitiv, în limba română s‑a produs o inversiune semantică blasfemiatoare, confirmată de dicționarele explicative oficiale: sensul peiorativ a devenit dominant (mirono­sița fiind definită drept o femeie prefăcută, ipocrită, care simulează evlavia, afi­șând o smerenie teatrală).

Este o chestiune etimologică și semantică importantă, pentru că întotdeauna limba unui popor trădează viziunea sa despre lume și exprimă ceva subtil din caracterul său. Această gravă deviație lexicală (purtată până la extrem, la inversiunea sensului) exprimă o anumită ușurătate, o anumită atitudine ironică față de o realitate care cere sobrietate și profunzime.

Dacă întrebăm psihologia socială ce ar putea sta la baza acestei inversiuni am afla că ar putea fi vorba de o dezamăgire a socie­tății, o trădare a așteptărilor față de femeia bisericoasă, întoarsă la Dumnezeu, convertită. Cum vede lumea modelul ideal de femeie creștină? Se pare că de la aceasta se dorește o inimă plină de focul dragostei dumnezeiești, un spirit de sacrificiu total, un curaj și o râvnă aproape „bărbătească“, o gingășie și o delicatețe feciorelnică fără frontiere, și nicidecum purtarea unei uniforme exterioare care să o integreze tipologic în categoria „celor care merg obligatoriula biserică“. Deci, imaginea deformată a femeii bisericoase (din inconști­entul colectiv) a putut determina derapajul semantic.

Cea care vrea „să pară“ va sfârși prin „a nu mai fi!“. Spune frumos Teoclit Dionisiatul în Dialoguri la Athos, că „…în sfera moralei nu ești ceea ce crezi tu că ești. Pentru că doar faptul de a părea… că ești, nu te lasă să devii… ceea ce pari a fi!”. Iar Sfântul Serafim de Sarov ne avertizează că „Virtuțile noastre cele văzute - dar ireale, ne împiedică să ne curățim de patimile noastre cele nevăzute - dar reale!“. Poate această eroare e penalizată aspru în limba română contemporană (de inversiunea lexicală ce o criticăm): dorința de a părea deja convertită, întoarsă la Dumnezeu, cu viață curată, setea patologică de ostentativ, dorința de a etala schimbarea propriei vieți, de a o expune agresiv. Adevărata identitate e cea interioară, nu cea exterioară.

În Ortodoxie nu avem un model ideologic de femeie

Nu există un stereotip strivitor sau o paradigmă inflexibilă care să limiteze în loc să invite la deschidere și originalitate. Avem modelul suprem al Maicii Domnului, al mironosițelor de astăzi (înțelese în adevăratul sens al cuvântului, originar, biblic), al sfintelor purtătoare de harul Duhului Sfânt din aghiografia Bisericii, dar care reprezintă un mod ce trebuie asumat într‑o manieră unică, originală, personalizată, creativă, care exclude orice șablon sau stereotipizare râncedă.

De aceea, feminitatea înduhovnicită se face cunoscută fiecărei femei după capacitatea și dispozi­ția ei personală de primire, adică după gradul ei de sensibilitate a cugetării, de cultivare a conștiin­ței, de curăție a inimii, după do­rința fiecăreia de apropiere de Dumnezeu și ingeniozitatea fertilă a deschiderii personale spre lucrarea Duhului Sfânt.

Să fim atenți deci la propriul vocabular și la propria atitudine publică; comportamentul nostru cotidian (al celor care ne considerăm credincioși practicanți) poate apropia de Dumnezeu sau poate înstrăina pe ceilalți.

Apostolatul feminin în relatare biblică și în percepție postmodernă

În arealul ortodox, în care Maica Domnului este supravenerată, s‑a pus această problemă uneori: Mântuitorul s‑a arătat după Înviere mai întâi femeilor mironosi­țe, nu Maicii Sale?Răspunsul duhovnicesc este acesta: textele biblice care relatează arătările Învierii au un scop misionar, ele dorind să facă cunoscut (și cât mai credibil) evenimentul Învierii. Întâlnirea dintre Maica Domnului și Fiul ei după Înviere este un lucru atât de intim, cu o notă atât de personală și cu o finalitate atât de precisă, încât aghiografii n‑au considerat că aceasta poate fi „înseriată”, inclusă în șirul arătărilor destinate convingerii poporului larg de realitatea Învierii; de altfel, arătările către femeile miro­nosițe au fost suspectate la început că ar fi halucinații; cu atât mai mult o mărturie a Maicii Domnului ar fi fost considerată produs al stărilor emoționale convulsive generate de durerea colosală a unei mame care și‑a văzut fiul omorât în tortură. Cuvintele lor au părut înaintea lor ca o minciună și nu le‑au dat nici o crezare(Luca 24, 11).

Biblia nu spune totul, ci atât cât e necesar pentru mântuire (și atât cât era util și imperativ epocii în care a fost scrisă). Deci, convingerea intimă a omului duhovnicesc este că prima beneficiară a certitudinii Învierii este Maica Domnului, dar totul a fost făcut într‑o întâlnire intimă mamă‑fiu, întâlnire ce și‑a avut scopul în ea însăși, recompensă pentru o inimă de mamă „prin care a trecut sabia”, și care merita o reparație specială.

Maica Domnului nu a fost gândită de aghiografi ca o „mesageră” a Învierii (mironosițele au ajuns astfel, involuntar, nepreconizat), ci ca o trăitoare adâncă a dramei lumii întregi, sfâșiate de chin și durere. Lacrimile unei mame sunt mai amare decât ale oricui altcuiva, durerea unei femei este mai sfâșietoare decât a celui care ar putea interveni prin forță fizică (respectiv bărbații), pentru că puterea ei de intervenție în exterior este foarte limitată. Așa că arătarea post‑pascală a Mântuitorului către Maica Sfântă a fost strict privată, neconsemnată în Scripturi.

Troparul glasului al IV‑lea le numește pe femeile mironosițe „ucenițele Domnului”. Dar noi putem spune astăzi, analizând eforturile acestor femei, că ele au făcut mult mai mult decât sugerează termenul de „ucenicie”, au făcut chiar „apostolat”. De aceea ele ar putea fi numite mărturisitoare, pentru a folosi mai puțin frecvent, pentru o vreme, formula compromisă de mironosițe.

Poruncile lăsate omenirii prin femei de Hristos: Bucurați‑vă! și Nu vă temeți! aduc renașterea din deznădejde

Parcă aceste două porunci au fost lăsate anume pentru oamenii epocii contemporane: într‑o epocă stigmatizată de flagelul depresiei, al decăderii psihice și al întristării tiranice, Mântuitorul ne invită să ne bucurăm: pentru aceasta avem motive, căci totul se va sfârși cu bine, și cea mai mare înfrângere a noastră, moartea, va fi pre­schimbată într‑o mare biruință, învierea! Acest îndemn, aceste cuvinte sunt primele cuvinte ale Domnului înviat consemnate în Sfânta Scriptură, adresate nu Apostolilor, ci femeilor devotate Lui. Dar de ce să ne bucurăm? Această invitație ascunde un adevăr doctrinar de mare profunzime, este o adevărată Evanghelie post‑pascală: „…Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru”(Ioan 20, 17).Ceea ce s‑a proclamat la Crăciun, înfierea noastră, se re‑confirmă acum, se pecetluiește. Prin Jertfa Mântuitorului am re‑devenit rudenie cu Dumnezeu. Poate fi o intimitate mai mare cu Dumnezeu decât aceasta? Această Evanghelie post‑pascală a fost pusă în mâinile unei femei, a fost încre­dințată unei femei: „…du‑te la frații Mei și le spune!”

Iar într‑o societate marcată de tot mai multe fobii, angoase și anxietăți, porunca Lui sună atât de regenerator: „Nu vă te­meți!”De ce? Pentru că tuturor căutărilor noastre, dezamăgirilor, întrebărilor noastre li s‑a dat, prin Înviere, un răspuns. Cele mai bune terapii contra tuturor fobiilor, anxietăților și angoaselor care decimează viața omului postmodern sunt contemplarea icoanei Învierii, reflecția la drama Crucificării și savurarea bucuriei Învierii Lui. Cea mai mare „înfrângere” din viața Mântuitorului a fost transformată în cea mai mare biruință: Învierea. La fel poate fi și în viețile noastre, ale fiecăruia. Tanatologia ortodoxă ne învață că deznădejdea nu are substanță ontologică, ci e o stare emoțională fără consis­tență, generată de o credință fragilă. Crescând în credință, creștem în putere lăuntrică și dobândim vigoare metafizică! Pentru aceasta, femeile mărturisitoare de astăzi ne sunt un pedagog de excepție.