Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Încredinţându-ne viaţa lui Dumnezeu, El ne poartă de grijă

Încredinţându-ne viaţa lui Dumnezeu, El ne poartă de grijă

Un articol de: Ion Vicovan - 30 Iul, 2014

Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor) Matei 14, 14-22

În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei i-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi el a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Pericopa evanghelică a acestei duminici, de­­­şi este una relativ scur­tă, conţine mul­te învăţături de mare im­por­­tan­ţă pentru viaţa noastră creş­tină.

Adesea, Mântuitorul era în­con­jurat de „mulţimi de oameni“, atât pentru a-L asculta, pen­tru că „vorbea ca unul care a­re putere“ şi cum „niciodată n-a vor­bit un om ca El“ (cf. In. 7, 46), cât şi „pentru că vindeca ori­ce neputinţă şi boală în popor“ (Mt. 4, 23). Cu unele ex­cep­­ţii, atunci când vindeca bol­na­­vii, Hristos le cerea credinţă: „Cre­deţi că pot să fac Eu a­ceas­ta? (Mt. 9, 28), „fie ţie după cum ai crezut“ (Mt. 8, 13). În E­van­ghelia de astăzi însă, Sfân­tul Evvanghelist Matei con­sem­­nează că Mântuitorului fă­cân­du-i-se „milă de ei“, din proprie iniţiativă, a vindecat pe toţi bolnavii lor.

Toţi trăim din mila lui Dumnezeu

Învăţăm din această E­van­ghe­­lie că mila lui Dumnezeu es­te îndreptată spre toţi oame­nii. Noi toţi trăim, mai mult sau mai puţin conştient, din mi­la lui Dumnezeu. De aceea, Sfân­ta Scriptură este plină de e­­xemple de cereri de milă, iar cul­tul Bisericii cel mai des face tri­mi­tere la milă: „miluieşte-mă, Dum­­nezeule, după mare mila Ta...“ (Ps. 50, 1) sau „tinde mila Ta spre noi, precum am nă­dăj­du­it întru Tine“ sau „cât este de departe cerul de pământ, a­tât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El“ (Ps. 102, 11). De asemenea, nu este ru­gă­­ciune, rânduială, slujbă, Sfân­tă Taină sau Sfântă Li­tur­ghie în care să nu apară scurta şi de mare folos rugăciune Doam­ne, miluieşte.

Pentru că mila lui Dum­nezeu este de mare trebuinţă vie­ţii noastre, Biserica a rându­it ca ea să fie invocată, ca ru­gă­ciu­ne, o dată, de trei ori, de do­uă­sprezece ori, de patruzeci de ori şi chiar o sută de ori conse­cu­­tiv (la slujba scoaterii Sfintei Cruci). De pildă, la slujba Ca­no­nului Mare al Sfântului An­drei Criteanul fiecare strofă (din cele 250) este introdusă cu ru­găciunea (cântată) „milu­ieşte-mă, Dumnezeule, miluieş­te-mă“. Iar cunoscuta rugăciu­ne numită „a inimii“ conţine şi ea cererea de milă „Doamne Iisu­se Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.

Însă mila nu este o expresie pre­­zentă doar în cărţile de cult, în rugăciunea individuală sau în cea obştească, ci ea a pă­truns în cronici şi chiar în lim­ba­­jul uzual al poporului. Astfel, dom­nitorii noştri se intitulau dom­ni „din mila lui Dum­nezeu“, iar creştinii adesea, mai cu seamă în situaţii de în­cer­­care, când realizau că sunt la limita propriilor puteri, con­şti­­entizând nevoia „ajutorului Ce­lui de Sus“, rosteau „mila lui Dum­nezeu cu noi“.

Cuvântul lui Hristos dă viaţă

Trebuie să-L căutăm pe Dum­nezeu „în toată vremea şi în tot ceasul“, întrucât „fără El nu putem face nimic“ (In. 15, 5). Căutându-l cu „inimă în­frân­tă şi smerită“, El ne dăruieş­te nu numai ceea ce cerem, ci în generozitatea Sa ne co­ple­şeş­te cu tot ceea ce ne ajută la mân­tuire. Mulţimile din Sfânta E­vanghelie de astăzi au venit la Domnul pentru a-L asculta, în­să au primit mult mai mult: vin­decare de boli, hrană trupească şi, mai ales, hrană su­fle­­tească!

Din Sfintele Evanghelii, în ge­­neral, aflăm că Mântuitorul se retrăgea adesea „în munte“ sau, ca în cazul de faţă, „în loc pus­tiu“ (Mt. 14, 13), să se roage (dân­du-ne astfel exemplu de ru­­găciune). Aflând aceasta, „mul­ţimile au venit după El, pe jos, din cetăţi“. Vindecându-le bol­navii, mulţimile puteau să se întoarcă, însă au preferat să ră­mână cu El, în pofida pustiului, a distanţei, a timpului târ­ziu. Aceasta înseamnă că oamenii nu L-au căutat doar pentru ajutorul material, ci, mai cu sea­mă, pentru „cuvintele vieţii veş­nice“ (In. 6, 68). Şi tocmai ră­­mânerea lor mai departe cu Dom­nul şi ascultarea cu luare-a­minte a cuvântului lui Dum­nezeu i-a făcut să nu simtă nici o­boseala, nici „zăduful zilei“, nici foamea, nici altceva din ce­ea ce Mântuitorul numeşte su­ges­­tiv şi sintetic „grijile acestei lumi“ (Mt. 13, 22). Este împli­ni­rea chemării pe care Hristos Dom­nul o adresează tuturor: „Ve­niţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odih­ni pe voi“ (Mt. 11, 28).

Mai învăţăm din această E­van­ghelie că omul având o struc­tură dihotomică, şi hrana de care are nevoie este tot du­blă, corespunzătoare fiecărui e­le­ment constitutiv. Este mai mult decât semnificativ faptul că atunci „când s-a făcut seară, u­cenicii au venit la El şi L-au ru­gat să dea drumul mulţimi­lor pentru a merge în sate să-şi cu­m­pere mâncare“. Cu alte cu­vin­te, mulţimile nici n-au sesi­zat că s-a făcut seară, nu ele au ce­rut să plece pentru a căuta de „mâncare“, nici măcar nu şi-au pus problema hranei materiale, a­tâta vreme cât, ascultându-L pe Mântuitorul, s-au hrănit în chip spiritual, potrivit cuvinte­lor Acestuia „că nu numai cu pâi­ne va trăi omul, ci cu tot cu­vân­­tul care iese din gura lui Dum­nezeu“ (Mt. 4, 4).

De altfel, nu este pentru pri­ma oară când Mântuitorul, în chip pedagogic, le oferă ucenici­lor (şi ascultătorilor în general) mai întâi hrana spirituală, du­pă care pe cea materială. De pil­­dă, în convorbirea cu femeia sa­marineancă: „Ucenicii Lui Îl ru­gau, zicând: Învăţătorule, mă­nâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o ştiţi...“ (In. 4, 32), iar în E­­vanghelia „pescuirii minuna­te“, Mântuitorul, după ce s-a ur­cat „într-una din corăbii... în­vă­ţa din ea mulţimile, iar când a încetat de a vorbi, a zis lui Si­mon: depărtaţi la adânc şi lă­saţi în jos mrejele voastre ca să pes­cuiţi“ (Lc. 5, 3). Este ceea ce Hris­tos, spre finalul predicii de pe munte, îndeamnă: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dum­nezeu şi dreptatea Lui şi toate a­cestea se vor adăuga vouă!“ (Mt. 6, 33). La fel au procedat şi Sfi­n­ţii Apostoli. De aceea, Sfân­tul Apostol Pavel scriindu-le creş­tinilor din Corint, scrisoare din care s-a citit în Apostolul de as­tăzi, între altele, le spune: „Căci Hristos nu m-a trimis să bo­tez, ci să binevestesc“ (I Cor. 1, 17), cuvântul lui Dumnezeu con­stituind o reală şi necesară hra­nă spirituală.

Apostolii au oferit tot ce aveau, iar Hristos Domnul le-a dăruit tot ce le lipsea

Învăţăm, de asemenea, că Dum­nezeu ne dă atât hrana tru­pească, „pâinea cea de toate zi­lele“, cât şi „merindea vieţii veş­nice şi antidotul nemuririi“ (Sfân­tul Ignatie Teoforul). La ce­rerea ucenicilor de a da drumul mulţimilor, Mântuitorul le-a răspuns: „N-au trebuinţă să se ducă: daţi-le voi să mă­nân­ce“. Cu alte cuvinte, atâta vre­me cât mulţimile au venit la Dom­nul, la Biserică, în căuta­rea hranei spirituale, tot de aici tre­buie să primească, pe cât po­si­bil, şi hrana trupească. De a­ce­ea, Biserica oferă mai întâi hra­na spirituală, după care, în func­ţie de nevoi şi în limita po­si­bilităţilor, şi pe cea materi­a­lă. Plecând de la mi­nunea în­mul­ţirii pâinilor, cei dintâi creş­tini s-au organizat într-o co­­munitate asemănă­toare unei fa­milii, ei luând parte, mai în­tâi, la „frângerea pâinii şi la ru­gă­ciune“ (F.A. 2, 41), după care la masa dragostei. Grija Bi­se­ri­cii faţă de fiii ei s-a manifestat me­reu, ajutorul ei fiind dat în func­ţie de nevoile acestora. Aşa a apărut şi s-a dezvoltat sluji­rea filantropică a Bisericii, ea cu­noscând o primă mare în­flo­ri­re în vremea Sfântului Vasile cel Mare (†379). Lucrarea lui fi­lan­­tropică a devenit, în timp, re­per pentru întreaga Biserică, in­clusiv pentru Biserica lui Hris­­tos din Ţările Române. A­ceas­­ta a fost şi modelul lucrării so­cial-filantropice a Bisericii noas­tre în decursul istoriei, slu­jire reluată, diversificată şi am­plificată după 1990, Bise­ri­ca purtând grijă de fiii ei, atât din perspectivă spirituală, cât şi materială.

La răspunsul dat Mântui­to­ru­­lui că „nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti“, Domnul a cerut să le aducă la Sine. Ob­ser­­văm mai întâi că Mân­tui­to­rul, privind la cer, adică spre Dum­­nezeu-Tatăl Care L-a tri­mis, a binecuvântat pâinile şi peş­­tii, iar binecuvându-le le-a în­mulţit, ucenicii doar îm­păr­ţin­du-le. De aici, frumoasa şi să­nă­toa­sa tradiţie creştină de a ros­ti ru­găciunea înainte de ma­să (şi du­pă masă), iar în multe părţi ale ţării de a face chiar sem­nul Sfin­tei Cruci peste pâi­ne (peste a­limente în general), ca astfel ele să fie binecuvânta­te. Dom­nul a poruncit, de a­se­me­nea, ca mul­ţimile să se aşeze pe iarbă, prin aceasta arătând că Dum­nezeu, cum învaţă Sfân­­tul A­pos­tol Pavel, „nu este al neorându­ie­lii“ (I Cor. 14, 33). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, co­mentând a­cest text, afirmă că „Hristos po­run­ceşte ca mul­ţi­mile să se aşe­ze pe iarbă pentru a le învăţa să fi­lozofeze. Că nu voia să hră­neas­că numai tru­purile, ci să instruiască şi sufletele“.

Împărţindu-le tuturor, „ca la 5.000 de bărbaţi afară de femei şi de copii“ (cei din urmă erau mult mai mulţi, având în ve­de­re că femeile, dintotdeauna, au fost mai evlavioase, mai pre­zen­te în Biserică decât băr­ba­ţii, iar copiii, mai ales la evrei, re­prezentau o adevărată bi­ne­cu­­vântare), s-a petrecut minu­nea. Pe măsură ce primeau (şi con­sumau) pâinea şi peştele, a­ces­tea se înmulţeau, ca şi în ca­zul Sfântului Proroc Ilie aflat la văduva din Sarepta Si­do­nu­lui: „Făina din vas n-a scăzut şi unt­delemnul din ulcior nu s-a îm­­puţinat“ (III Regi 17, 16). Hră­n­irea mulţimii nenumărate în pustie a fost, într-un fel, re­e­di­tarea minunii petrecute cu poporul ales, care vreme de pa­tru­­zeci de ani a fost hrănit în pus­tie cu mană, „pâine înge­reas­că a mâncat omul“ (Ps. 77, 29), după cum ea este şi pre­fi­gu­­ra­rea „Pâinii celei vii Care s-a po­gorât din cer“ (a Sfintei Eu­ha­ristii, cf. In. 6, 51): „Părinţii voş­tri au mâncat mană în pus­tiu şi au murit. Aceasta este es­te Pâinea Care se coboară din cer, pentru ca acela care va mân­ca din ea să nu moară“ (In. 6, 50). Înmulţirea pâinilor pr­e­în­chipuie, aşadar, „merindea vie­ţii veşnice“. Este, în acelaşi timp, ceea ce se rosteşte, şi se pe­­trece, în cadrul fiecărei Sfin­te Liturghii: „Se sfărâmă şi se îm­parte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se des­parte, Cel ce se mănâncă puru­rea şi ni­ciodată nu se sfâr­şeş­te...“.

Hristos, Omul pentru toţi oamenii

După ce „au mâncat toţi şi s-au săturat“, au strâns „ră­mă­şi­ţele de fărâmituri, două­spre­ze­ce coşuri pline“. Cele do­uă­spre­zece coşuri de fărâmituri, tran­sformate în pâini, ar re­zul­ta mai mult decât cele cinci pâini pe care le-au avut Sfinţii A­­postoli şi pe care, la porunca şi binecuvântarea Mân­tu­i­to­ru­lui, le-au împărţit mulţimilor. A­ceasta ne arată, încă o dată, că mila Domnului, aşa cum se ro­s­teşte într-o rugăciune (de mul­ţumire) a Bisericii, „este ne­măsurată şi iubirea Sa de oa­meni adânc neajunsă“.

Împărţind cele cinci pâini şi cei doi peşti, Sfinţii Apostoli au fost astfel atât martorii oculari ai minunii petrecute, care avea me­­nirea de a-i întări în cre­din­ţa în Hristos ca Fiu al lui Dum­nezeu, cât şi instrumentele sau mij­­loacele lucrării lui Dum­nezeu prin oameni. Potrivit în­ţe­le­surilor Sfintei Evanghelii de as­tăzi, lucrarea lui Dum­nezeu prin oameni se exprimă a­tât la ni­vel material, cât şi la ni­vel spi­ri­tual. Cândva, un bolnav de 38 de ani (la scăl­dă­toa­rea Vitezda) se plângea: „Doam­ne, om nu am ca să mă ba­ge în scăldătoare, când se tul­­­bură apa“ (In. 5, 7). Toc­mai de aceea, Fiul lui Dum­nezeu s-a fă­cut Om, devenind „Fi­ul O­mu­lui“ (Mt. 16, 13), ca să fie „O­mul“ pentru toţi oamenii. Iar în Bi­serica „pe care a câş­ti­gat-o cu scump sângele Său“ (F.A. 20, 28), Domnul Hristos, Ca­pul Bi­se­ricii (Ef. 5, 23) i-a pus pe unii „în­tâi apostoli, al doilea pro­roci, al treilea învăţători...“ (I Cor. 12, 28), dându-le Sfinţilor A­­­postoli şi urmaşilor lor (episcopi şi preoţi) puterea de a lega şi dez­lega păcatele (In. 20, 22-23). Şi aceasta ca prin Biserică, prin slu­jitorii ei în special şi prin mem­brii ei în general, Dum­nezeu să lucreze în lume, a­si­gu­rân­du-ne că El va fi cu noi „în toa­te zilele, până la sfâr­şi­tul vea­cului“ (Mt. 28, 20).

După ce s-au săturat mul­ţi­mi­le, „Iisus a silit pe ucenici să in­tre în corabie şi să treacă îna­in­tea Lui pe ţărmul celălalt, pâ­nă ce El va da drumul mul­ţi­mi­l­or“. Aceasta înseamnă că M­ân­tuitorul Şi-a continuat acti­vi­tatea „propovăduind Evan­ghe­­lia împărăţiei“ (Mt. 4, 23), ac­tivitate întreruptă de către u­cenici. Faptul că predica Sa a fost rostită în două etape, cu o pa­uză în timpul căreia mulţi­mi­­le au fost hrănite în chip mi­nu­­n­at, indică importanţa şi pri­o­­ritatea pe care o are hrana spi­rituală în raport cu cea ma­te­­rială, cea din urmă fiind doar u­na de susţinere a vieţii pă­mân­­teşti în timpul căreia omul es­te chemat să-şi pregătească via­ţa veşnică, cerească. Este, de altfel, ceea ce Domnul zice: „Lu­craţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mân­ca­­rea ce rămâne spre viaţa veş­ni­că, pe care o va da Fiul O­mu­lui“ (In. 6, 27). Mai mult, sin­tag­­ma consemnată de Evan­ghe­­listul Matei „până ce El va da drumul mulţimilor“ este sem­nificativă, ea vrând să a­ra­te că Dumnezeu este Cel Care tre­buie să ne conducă viaţa.

În concluzie, mai întâi să-L că­­utăm pe Dumnezeu şi „drep­ta­­tea Lui“. Să cerem mila şi a­ju­torul Său. Să devenim, prin făp­tuirea binelui, oamenii prin ca­re lucrează Dumnezeu, ca vă­zând faptele noastre bune „să-L slăvească pe Tatăl din ce­ruri“ (Mt. 5, 16). Să ne în­­cre­din­ţăm Lui, fiindcă El ne va pur­ta de grijă, şi să credem cu tă­rie în cuvântului Psal­mis­tului David, care, „în duh fiind“ (Mt. 22, 43), ne îndeamnă: „A­run­că spre Domnul grija ta şi El te va hrăni“ (Ps. 54, 25).