Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Lui Dumnezeu nu Îi este frică de periferiile existențiale

Lui Dumnezeu nu Îi este frică de periferiile existențiale

Un articol de: Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada - 16 Feb, 2020

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr i-a zis tatălui: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”, istorisește Domnul Iisus în parabola fiului risipitor, descriind atât de viu întâmplarea dramatică a acelui tânăr: părăsirea necugetată a casei părintești, risipirea întregului avut într-o viață deșartă, zilele întunecate, în care a îndurat înstrăinarea, foamea și, mai ales, chinul demnității pierdute și, în sfârșit, dorul de casă, curajul de a se întoarce, primirea pe care i-a făcut-o tatăl său. Acesta nu-și uitase fiul, ci îi păstrase aceeași memorie, iubire și același respect. Așadar, îl îmbrățișează acum pe cel pe care îl așteptase necontenit și poruncește să se pregătească o mare sărbătoare pentru întoarcerea celui care „mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

Împăcarea și iertarea, darurile Tatălui Ceresc 

Omul - orice om - este acel fiu risipitor, cuprins de ispita de a se despărți de Tatăl pentru a trăi după bunul său plac, cedând acestei ispite până la urmă, dezamăgit de nimicurile vieții care îl fascinaseră ca un miraj, singur, dezonorat și exploatat. În timp ce el dorește să trăiască numai pentru sine, totuși este chinuit de glasul conștiinței, chiar și atunci când se află în cea mai adâncă mizerie, de dorința existențială de a se întoarce la comuniunea cu Tatăl: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta”. Ca și tatăl din parabolă, Dumnezeu „veghează” întoarcerea fiului, îl îmbrățișează când se întoarce și în cinstea acestei revederi așterne masa bucuriei pentru ospățul care să sărbătorească împăcarea. Din parabolă iese în evidență mai ales primirea plină de iubire pe care tatăl i-o face fiului întors acasă: este semnul milostivirii lui Dumnezeu. Așadar, împăcarea este darul Tatălui Ceresc.

În parabolă apare însă și fratele mai mare, care refuză să-și ia locul la masa bucuriei. Îi reproșează mezinului rătăcirile, iar tatălui primirea și ospitalitatea paternală pe care i-a făcut-o, în timp ce lui însuși, om cumpătat și harnic, niciodată nu i-a îngăduit - spune el - să petreacă cu prietenii săi. Acest lucru arată că nu înțelege bunătatea tatălui. Atâta timp cât acest frate, prea încrezător în sine și în meritele sale, invidios și arogant, plin de acreală și mânie, nu se întoarce și nu se împacă cu tatăl și cu fratele său, masa bucuriei nu devine pe deplin sărbătoarea întâlnirii și a regăsirii.

O parabolă care surprinde istoria familiei umane

Oamenii se pot regăsi și în chipul acestui frate mai mare. Egoismul îl face invidios, îi împietrește sufletul, îl închide față de ceilalți și față de Dumnezeu. Blândețea și mila Tatălui îl irită și îl indispun, fericirea fratelui găsit îi lasă un gust amar. Și din această stare a conștiinței fără lumină trebuie să se întoarcă pentru a se împăca cu sine şi cu ceilalţi. Parabola fiului risipitor este istoria inefabilă a iubirii învăpăiate a Tatălui - adică a lui Dumnezeu - oferind fiului Său, care s-a întors la El, darul împăcării depline. 

Dar pentru că în chipul fiului mai mare se evocă egoismul orb care îi dezbină pe frați, parabola surprinde și istoria familiei umane: dezvăluie situația în care ne aflăm și ne arată calea pe care o avem de străbătut. Fiul risipitor, în dorința lui neliniștită de a se întoarce, de a-și îmbrățișa din nou tatăl și de a primi iertarea, îi reprezintă pe toți aceia care sunt cuprinși în adâncul conștiinței lor de dorul profund al împăcării, la orice nivel, fără a pune vreo condiție, și înțeleg cu o certitudine interioară profundă că acest fapt este posibil numai dacă izvorăște dintr-o primă și fundamentală împăcare, aceea care îl aduce pe om, de la depărtare, la prietenia filială cu Dumnezeu, ale Cărui nesfârșită iertare și milă le recunosc. 

Pentru a rămâne cu Dumnezeu trebuie să știm să ne deschidem

Privită însă din perspectiva celuilalt fiu, parabola ne pune în față situația reală a familiei umane, dezbinată și scindată de căutarea propriilor interese, scoate în lumină dificultatea și dorința puternică de a readuce această familie la împăcare și unitate și, prin urmare, amin­tește necesitatea unei transformări profunde a inimilor oamenilor, redescoperind mila Tatălui și învingând reaua voință și dușmănia între frați.

Ce anume ne mai învață? Ne învață să nu ne fie teamă să ieșim din schemele noastre pentru a-L urma pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu merge mereu dincolo. Dumnezeu este mereu dincolo de schemele noastre! Lui Dumnezeu nu Îi este frică de periferiile existențiale. Nu este ca noi, care ne limităm la schemele noastre foarte clare și judecăm totul și pe toți cu aceste scheme, în mod rigid. „Totul este clar, adevărul este acesta. Lucrurile sunt limpezi și de neschimbat!” De aceea, atunci când Dumnezeu ne pune în situația de a ajuta persoane aflate sub pragul mizeriei și al decăderii, nu ne simțim în stare. Să mergem acolo! „Dar eu am tot adevărul aici!” Nu ne simțim în stare… periferiile existențiale sunt în afara schemelor noastre, sunt la marginea lumii noastre. Și atunci stăm departe. Dar dacă vom merge la periferii, Îl vom găsi acolo. Dumnezeu este mereu fidel, este mereu creativ. Dumnezeu nu este închis, nu este niciodată inflexibil. Dumnezeu ne primește, ne așteaptă, ne vine în întâmpinare, ne înțelege. Pentru a fi devotaţi, pentru a fi creativi, trebuie să știm să ne schimbăm. Și pentru ce trebuie să mă schimb? Pentru a mă „adapta” la circumstanțele în care trebuie să mărturisim credinţa noastră. Pentru a rămâne cu Dumnezeu, trebuie să știm să ne deschidem. Dar atenție! Domnul Iisus nu spune: Mergeți, descurcați-vă. Nu, nu spune aceasta! Domnul spune: „Mergeți, Eu sunt cu voi!” Aceasta este frumusețea noastră și tăria noastră: dacă noi ne deschidem, trăim și mărturisim Evanghelia Sa, El merge cu noi, ne precedă. Domnul Iisus Hristos mereu ne așteaptă, ne însoțește, ne precedă! Domnul vrea să ne spună: „Eu sunt ca floarea de migdal”. De ce? Pentru că este prima floare care înflorește primăvara. Dumnezeu este mereu „întâiul”!

Citeşte mai multe despre:   predica  -   Pilda Fiului Risipitor