Lumina dumnezeiască veşnică: slava omului mântuit

Evanghelia Duminicii a II-a din Post

(a Sfântului Grigorie Palama)

Marcu 2, 1-12

1. Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile, s-a auzit că este în casă.

2. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul.

3. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi.

4. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.

5. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!

6. Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor:

7. Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?

8. Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?

9. Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?

10. Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului:

11. Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.

12. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, încă din anul 1368, când a fost canonizat Sfântul Grigorie Palama.1

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe, care a trăit în secolul al XIV-lea, trecând la Domnul în data de 14 noiembrie 1359 (acelaşi an în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti).

Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile în care se află acum Schitul românesc Prodromul, iar, mai târziu, a devenit arhiepiscop al Tesalonicului. El a învăţat că sfinţii, în lumea aceasta, când Dumnezeu voieşte, pentru credinţa lor puternică şi pentru multa lor rugăciune, pot pregusta încă din viaţa aceasta slava sau lumina împărăţiei cerurilor, care este lumină necreată şi netrecătoare. Această lumină s-a arătat la Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor (cf. Matei 17, 1-9; Marcu 9, 1-9; Luca 9, 27-36).

Din acest motiv, în această duminică a doua din Sfântul şi Marele Post este pomenit în mod deosebit Sfântul Grigorie Palama ca „fiu al dumnezeieştii şi neînseratei lumini“2, adică teolog al luminii neapuse, necreate şi veşnice, celei dumnezeieşti şi veşnice. El este numit în Triod „trâmbiţă a teologiei“, „stâlpul Bisericii cel nemişcat“, „sfeşnicul luminii“, „steaua cea luminoasă care luminează făptura“, „apărătorul adevăratei evlavii“, „vestitorul dumnezeieştii lumini“, „cunoscătorul tainei celei cereşti a Treimii“ (Stihiri de la Vecernia de sâmbătă seara).

„Când mărturisim dreapta credinţă, ne luminăm sufletul“

Biserica a rânduit ca în această a doua duminică a Sfântului şi Marelui Post să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama pentru a ne arăta că dreapta credinţă pe care am prăznuit-o în mod deosebit în prima duminică a Sfântului şi Marelui Post al Paştilor nu este o credinţă teoretică, ci este credinţa care duce pe credinciosul ortodox la viaţă şi lumină veşnică. Când mărturisim şi trăim dreapta credinţă, ne luminăm sufletul şi ne curăţim de păcate prin pocăinţă, post şi fapte bune, spre a dobândi slava vieţii veşnice.

Iată de ce duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post este Duminica luminii duhovniceşti neapuse, care nu se vede cu ochii trupeşti, dar care se vede cu ochii duhovniceşti când Dumnezeu doreşte ca harul Său să-şi arate prezenţa luminătoare, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. Sfântul Grigorie Palama, în scrierile sale, arată că această lumină nu este lumină de la soare, ci este lumină din interiorul sufletului, care vine din relaţia noastră cu Sfânta Treime, este harul Domnului nostru Iisus Hristos cel necreat şi veşnic, este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oameni. Sfinţii se luminează prin prezenţa lui Hristos-Lumina lumii, prin lucrarea Duhului Sfânt, şi devin strălucitori, întrucât poartă în ei strălucirea prezenţei lui Dumnezeu.

Cei ce mărturisesc dreapta credinţă, cei ce postesc, cei ce îşi plâng păcatele şi se spovedesc, cei ce se împărtăşesc cu Sfintele Taine se luminează cu lumina aceasta despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama.

În tratatele sale de apărare a călugărilor isihaşti sau sihaştri - adică a acelor monahi care se retrăgeau în locuri singuratice, în păduri, în pustie, să se liniştească, să-şi pacifice patimile, pentru că isihia înseamnă liniştire, pacificare - Sfântul Grigorie Palama arată că sfinţii care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeţii împărăţiei cerurilor, sunt cei ce au pregustat încă din lumea aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, lumina cea netrecătoare a împărăţiei cerurilor. Acum, lumina aceasta nu se arată nouă în mod obişnuit pentru că nu este lumină din lumea aceasta văzută, fizică, şi pentru că noi nu suntem în stare să o veden cu ochii trupeşti, dar ea este, în mod tainic şi smerit, prezentă în sufletele sfinţilor, până la arătarea slavei lui Dumnezeu „în cerul şi pământul nou“, precum şi în Cetatea noului Ierusalim, despre care vorbeşte cartea Apocalipsei (21, 1-27), lămurind că „cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o“ (Apocalipsa 21, 23).

Deci iată cum Biserica, în această duminică a doua din Sfântul şi Marele Post, ne îndreaptă spre lumina Învierii sau spre lumina cea neînserată din împărăţia cerurilor. Biserica face pomenirea marelui Ierarh Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii Taborului, al luminii necreate, dar şi al luminii din inimile sfinţilor.

„Perioada Sfântului şi Marelui Post nu este o simplă înfometare sau o crispare voluntaristă“

În general, când oamenii se împacă cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor, prin pocăinţă şi prin spovedanie, prin fapte bune, şi se apropie de Dumnezeu prin rugăciune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, ei îmbracă sufletul în lumină. Cu alte cuvinte, omul care se roagă mult are faţa luminoasă şi sufletul curat. Înţelegem, aşadar, că perioada Sfântului şi Marelui Post nu este o simplă înfometare sau o crispare voluntaristă. Acest timp al postului este o perioadă în care adunăm multă lumină în suflet, adunăm lumină din lumina Sfintelor Scripturi, din lumina Sfintelor Taine, din lumina sfintelor slujbe şi din lumina faptelor bune pe care le săvârşim. Cu fiecare cuvânt sfânt pe care-l auzim din Sfânta Scriptură, cu fiecare rugăciune pe care o săvârşim, cu fiecare împărtăşire din Sfintele Taine, noi ne luminăm duhovniceşte mintea şi ne îmbogăţim cu lumină inima, hrănind viaţa noastră cu lumina cea neapusă şi netrecătoare a împărăţiei lui Dumnezeu sau a Preasfintei Treimi.

Biserica Ortodoxă preţuieşte mult învăţătura şi experienţa sfinţilor, pentru că sfinţii pregustă încă din lumea aceasta lumina sau bucuria împărăţiei lui Dumnezeu, după ce s-au vindecat de patimi şi de păcate prin rugăciune şi nevoinţe, prin pocăinţă şi post, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

„Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate“

Cât priveşte Evanghelia duminicii a doua a Postului Mare, ea ne arată în mod deosebit puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Marcu 2, 1-12). El vindecă un paralitic sau un paralizat - numit slăbănog, în limbajul Evangheliei. Însă, înainte de a-l vindeca, Iisus Domnul îi spune slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale“ (Marcu 2, 5). Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale“ pentru a arăta că El nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul, adică Fiul lui Dumnezeu făcut Om pentru a mântui pe oameni de păcate şi de moarte. Această putere de a ierta păcatele pe care o are numai Dumnezeu le-o dăruieşte Iisus după Învierea Sa şi ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi căroara le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23).

Puterea de a ierta păcatele este şi o putere vindecătoare. Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul omului paralizat, care este bolnav din cauza păcatelor nemărturisite sau neiertate, iar după aceea, îi spune: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!“ (Marcu 2, 11).

Înţelegem că Evanghelia din duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post al Paştilor ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmarea păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne pune nădejdea în sănătatea noastră trupească mai mult decât în ajutorul lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi L-a rugat de trei ori pe Dumnezeu să-l vindece, dar a primit acest răspuns: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“ (II Corinteni 11, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel a fost o pedagogie dumnezeiască, ca să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit (cf. II Corinteni 12, 7-9).

„Iisus vindecă, dar nu judecă“

Orbul din naştere s-a născut orb nu pentru că a păcătuit, fiindcă el nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte. Mântuitorul spune: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“ (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe oamenii bolnavi, crezând că orice boală este urmare a păcatului. Uneori, boala cuiva este o pedagogie tainică a lui Dumnezeu în viaţa omului şi a societăţii, o lucrare pe care o înţelegem abia mai târziu, într-o semnificaţie neprevăzută. Dar, în cazul de faţă, este evident că Mântuitorul mai întâi spune: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale“ şi apoi „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta“. Nu ştim ce păcate a săvârşit acest om paralizat, însă vedem că Mântuitorul este Duhovnicul desăvârşit care nu divulgă păcatele ascunse ale celui ce vine la El pentru vindecare. El îi spune: „Iertate îţi sunt păcatele tale“, dar nu lămureşte care păcate anume. Mântuitorul nu umileşte când vindecă, nu divulgă păcatul când ridică pe cel căzut, ci vindecă păcătosul adus la el de alţii, ca apoi el să se poată întoarce sănătos la casa lui. Iisus vindecă, dar nu judecă. Vindecă şi tace. Ridică din păcat şi boală pe om, ca să-l reintegreze sănătos în comunitatea celor credincioşi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria oamenilor. Iisus iartă păcatele şi vindecă pe păcătos, dar tace în ce priveşte păcatul, fiindcă păcătosul iertat a fost reînfiat! Dintr-un rob al păcatului şi al suferinţei, slăbănogul devine, prin iertare şi vindecare, fiu al iubirii divine părinteşti.

Evanghelia ne mai arată că avem datoria să ne îngrijim nu numai de vindecarea trupului, ci mai întâi să ne îngrijim de vindecarea sufletului. Sufletul nostru se îmbolnăveşte prin păcat, devine slăbănog şi slăbănogit. Într-un fel, păcatul paralizează puterea noastră de a iubi pe Dumnezeu şi pe oameni. De aceea, păcatul, ca boală a sufletului, trebuie curăţit prin iertare, adică pocăinţă şi spovedanie, iar după ce căutăm mai întâi sănătatea sufletului, putem căuta şi pe cea a trupului.

„Evanghelia ne îndeamnă să ne îngrijim şi de vindecarea altora“

Evanghelia ne cheamă să ne îngrijim mai întâi de iertarea păcatelor şi de vindecarea sufletului de păcatele cunoscute de alţii şi de cele necunoscute de ei, dar cunoscute de Dumnezeu şi de noi înşine. De aceea, spovedania este secretă sau tainică. Numai Dumnezeu-Doctorul şi păcătosul pacient-penitent ştiu cu adevărat cât de mari sau cât de multe sunt rănile sufletului care se pocăieşte şi cere milostivirea Părintelui ceresc.

Însă Evanghelia ne mai arată ceva deosebit de important pentru viaţa noastră, şi anume: vindecarea acestui slăbănog sau paralizat nu se face la cererea lui, pentru că el nici nu se mai putea exprima, nici nu putea veni singur la Hristos, fiindcă nu se mai putea deplasa; vindecarea lui se face pentru credinţa altora, a celor ce l-au adus pe acesta la Mântuitorul Iisus Hristos.

Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune: „Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale“. Evanghelia nu spune „văzând credinţa lui“, ci „văzând credinţa lor“!

Prin aceasta vedem cât de folositoare pentru vindecare este şi credinţa altora, nu numai a noastră, personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru e paralizat de păcat, de mare folos este prezenţa celor credincioşi şi milostivi, prezenţa şi ajutorul celor ce au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni credincioşi care aduc la Iisus pe omul paralizat reprezintă Biserica rugătoare nu doar pentru cei prezenţi la rugăciunea ei, ci şi pentru cei suferinzi, pentru cei robiţi, captivi sau întemniţaţi, pentru călători, pentru toţi cei ce au nevoie de ajutor, pentru sănătatea şi mântuirea tuturor oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.

Aşadar, vedem că Evanghelia ne îndeamnă să ne îngrijim şi de vindecarea altora, să ducem lupta cea bună ajutând pe alţii să se vindece, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.

Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, fiind Evanghelia iubirii, ne îndeamnă, mai ales acum, în Postul Mare, ca, pe lângă mărturisirea păcatelor, pe lângă spovedanie, să facem şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi şi să ne rugăm pentru toţi oamenii pe care-i vedem că suferă. Însă cei patru oameni care ajută pe bolnavul paralizat din Evanghelie simbolizează şi pe toţi medicii şi pe toţi asistenţii, pe toţi cei ce se îngrijesc de bolnavi în case particulare sau în instituţii de asistenţă medicală şi socială.

De asemenea, părinţii, fraţii, prietenii, colegii şi vecinii credincioşi şi milostivi care ajută pe bolnavi se aseamănă cu aceşti patru oameni din Evanghelie care aduc pe cel suferind la Hristos pentru a-l vindeca. Aceşti oameni făcători de bine nu judecă viaţa celui suferind, ci încearcă să-l ajute să treacă de la suferinţă la bucurie, de la o viaţă întunecată la o viaţă luminată de iubirea milostivă a lui Hristos.

(n.r. - Omilie la Duminica Sfântului Grigorie Palama, cuprinsă în volumul Foame şi sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului, Editura Basilica, Bucureşti, 2008; intertitlurile aparţin redacţiei)

1 Cf. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 331.

2 Vezi Sinaxarul Duminicii a 2-a din Triod, Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2000, p. 263.